---

Noaptea Europeană a Muzeelor – o întâlnire vie cu simbolurile și rădăcinile noastre interioare

Pe 17 mai, între orele 18:00–20:00, Școala noastră de filosofie, prin Atelierul Arheologic „Acropolis” – un proiect educațional și cultural născut în inima școlii noastre – a fost prezentă la Muzeul Militar al Agenției pentru Știință și Memoria Militară, în cadrul unui eveniment dedicat redescoperirii artei, simbolurilor și legăturii vii cu trecutul.

Am pictat împreună cu vizitatorii Ochiul lui Ra – simbol solar al protecției, clarității interioare și armoniei , iar prin patinarea reproducerilor arheologice cu chipul regelui Decebal și Stema Moldovei , am adus mai aproape de inimile participanților ecoul viu al istoriei noastre.

Zeci de copii și tineri s-au apropiat cu entuziasm de lumea simbolurilor, descoperind prin creație sensuri profunde și universale și înțelegând importanța transmiterii vii a memoriei culturale între generații .

Atelierul Arheologic „Acropolis” este o inițiativă a Școlii noastre de filosofie, prezentă în numeroase țări, menită să promoveze cultura vie, să pună în valoare moștenirea simbolică a umanității și să ofere o punte între arte, istorie și înțelepciune. Pentru membrii care practică filosofia, atelierul devine un spațiu de aplicare practică a ideilor, o formă de meditație activă prin formă și gest, și un exercițiu de armonie între mâini, inimă și minte.

Mulțumim din suflet Agenției pentru Știință și Memoria Militară pentru ospitalitate și deschiderea față de inițiative care apropie oamenii de rădăcinile lor

Pentru noi, istoria nu este trecut, ci un dialog viu între memorie și viitor

#NoapteaMuzeelor#FilosofieVie#ScoalaDeFilosofie#AtelierArheologicAcropolis #ArtaSimboluriIstorie

#SimboluriVii #EducatieCulturala #MemorieSiViitor #DescoperaSimbolurile #OchiulLuiRa

#Decebal #StemaMoldovei #ArheologieVie #CulturaPentruTineri #TraditiiSiSimboluri

#FilosofieAplicata #ArmonieInterioara #IstorieVie #InvatamDinTrecut #IdentitateCulturala

#Filosofie #Cultura #Voluntariat #FilosofieInActiune #FilosofiePractica #FilosofiaeFrumoasa

#NewAcropolis #NuevaAcrópolis #NewAcropolisRepublicaMoldova #NewAcropolisChisinau

#FilosofieInChisinau #NoapteaMuzeelor #FilosofieVie #ScoalaDeFilosofie #AtelierArheologicAcropolis

#ArtaSimboluriIstorie #SimboluriVii #EducatieCulturala #MemorieSiViitor #DescoperaSimbolurile

#OchiulLuiRa #Decebal #StemaMoldovei #ArheologieVie #CulturaPentruTineri #TraditiiSiSimboluri

#FilosofieAplicata #ArmonieInterioara #IstorieVie #InvatamDinTrecut #IdentitateCulturala

#Filosofie #Cultura #Voluntariat #FilosofieInActiune #FilosofiePractica #FilosofiaeFrumoasa

#NewAcropolis #NuevaAcrópolis #NewAcropolisRepublicaMoldova #NewAcropolisChisinau

#FilosofieInChisinau

Timpul și identitatea în opera Virginiei Woolf

Autor: Ana Luisa Lellis

S-ar putea spune că majoritatea scriitorilor occidentali de la începutul secolului al XX-lea au reflectat asupra problemelor legate de timp și identitate. Mulți autori, inspirați probabil de evoluțiile tehnologice și de impactul social al Primului Război Mondial, au început să analizeze modul în care schimbările de la începutul secolului se oglindeau asupra indivizilor și a relațiilor lor personale. După cum remarca Virginia Woolf în eseul său „Mr Bennet and Mrs Brown”, 1924, „toate relațiile umane s-au schimbat - cele dintre stăpâni și servitori, soți și soții, părinți și copii. Iar atunci când relațiile umane se schimbă, se produce în același timp o schimbare în religie, conduită, politică și literatură”.

În Anglia, sfârșitul Epocii Victoriene a marcat, de asemenea, o ruptură cu decenii de tradiție conservatoare. Sentimentul de eliberare s-a contopit cu un sentiment de dezrădăcinare, iar inovațiile estetice ale mișcării moderniste au fost o reacție firească la presiunile și transformările din acea perioadă. Percepția nouă și fluidă a realității avea nevoie de un mijloc original de exprimare. Virginia Woolf a urmărit și a perfecționat un dispozitiv narativ care să poată transmite mintea umană și „întreaga viață umană”, după cum descrie în jurnalul său.

Născută la Londra în 1882, Woolf este considerată una dintre cele mai importante scriitoare moderniste ale timpului său. Operele ei descriu perfect acest amestec de experiment aventuros și ton melancolic. Aproape toate elementele prozei sale sunt prezentate ca o reflectare a conștiinței personajelor sale. Locurile, acțiunile și dialogurile sunt descrise prin intermediul fluxului de conștiință al protagoniștilor ei și al personajelor minore. Woolf încearcă să ajungă la o realitate obiectivă prin surprinderea percepțiilor, amintirilor și gândurilor trecătoare ale tuturor personajelor sale. Prin aceasta, autoarea atrage atenția și asupra schimbărilor subtile care se produc în timp, atât în interiorul nostru, cât și în lumea din jurul nostru.

Prin scufundarea în mintea personajelor sale și prin estomparea granițelor dintre trecut, prezent și viitor, Woolf dezvăluie cât de inseparabilă este identitatea noastră de timp. Narațiunea ei surprinde adesea calitatea fugară și evazivă a timpului și, în mod paradoxal, creează un sentiment de atemporalitate.

Pentru Virginia Woolf, timpul a fost o sursă constantă de fascinație, o forță care a modelat și remodelat lumea noastră în moduri atât subtile, cât și profunde. Pe de o parte, ea era foarte conștientă de natura trecătoare a timpului, de modul în care acesta ne putea aluneca printre degete ca nisipul. Pe de altă parte, a înțeles, de asemenea, puterea momentului prezent.

În eseul său Modern Fiction, ea propune: „Să nu luăm ca atare că viața există mai mult în ceea ce este în mod obișnuit considerat mare decât în ceea ce se crede în mod obișnuit mic”. Acesta este fundamentul întregii opere a lui Woolf. Prin înregistrarea unei serii de impresii asupra minții conștiente, ea elogiază detaliile momentului trecător. Schimbările interne, pe care unii le-ar numi mici sau nesemnificative, se ridică în atenția noastră și sunt stabilite ca fiind mai importante decât circumstanțele exterioare în opera ei. În timp ce caută să surprindă „viața însăși în desfășurare”, autoarea încearcă întotdeauna să ajungă în centrul a ceea ce se află sub viața de zi cu zi, un adevăr ascuns legat de sensul ființei umane.

În „Doamna Dalloway”, Woolf explorează fluiditatea timpului în contextul unei singure zile. Romanul o urmărește pe protagonista, Clarissa Dalloway, în timp ce se pregătește pentru o petrecere pe care o organizează în acea seară. În timp ce își desfășoară ziua, ea reflectă asupra trecutului, prezentului și viitorului care o așteaptă. De-a lungul romanului, trecerea timpului este subliniată de inelele Big Ben. Astfel, este revelator faptul că titlul de lucru al „Doamnei Dalloway” a fost „Orele”, deoarece romanul prezintă timpul ca pe o experiență personală, un flux constant, întrerupt de timpul cronologic bătut de ceas.

Timpul cronologic și cel psihologic sunt contrapuse și în următorul roman al scriitoarei, „Spre far”. Cartea este împărțită în trei secțiuni – „Fereastra”, „Timpul trece” și „Farul” - și fiecare dintre ele are loc în aceeași casă, dar în momente diferite în timp. În timp ce prima și cea de-a treia secțiune sunt mai lungi și aprofundează detaliile infime ale unei singure zile, capitolele care intervin în partea a doua comprimă în douăzeci de pagini un întreg deceniu, în care începe și se termină Primul Război Mondial. Aici, lumea exterioară, materială - în care sentimentul de absență și decădere este legat de trecerea implacabilă a timpului - se împletește cu o înțelegere în primul rând intuitivă și subiectivă a lumii.

În aceste romane, Virginia Woolf transmite generalul prin particular, societatea prin individ, o viață întreagă prin intermediul unei singure zile. Ea investighează în permanență semnificația identității de-a lungul întregii sale opere. Prin aceasta, granițele timpului și spațiului sunt de cele mai multe ori depășite în vederea unui sens mai larg al ființei umane.

Atât Clarissa Dalloway, cât și doamna Ramsey, din „Spre far”, simbolizează această stare de spirit pe care Virginia Woolf încearcă să o surprindă. Ele par să fie în ton cu „un sentiment general al poeziei existenței”, așa cum descrie Woolf în jurnalul ei, „momente de existență”.

Virginia Woolf poate fi un far pentru toți cei care știu că subiectivul și intangibilul sunt la fel de importante și, poate, mai durabile decât realitatea concretă și materială. Pur și simplu, îndreptându-ne atenția către detaliile minuscule ale vieții de zi cu zi, ea ne inspiră să ridicăm clipa trecătoare din curgerea timpului și să o facem permanentă ca pe o operă de artă.

Ce este frica?

Autor: Michel Echenique Isasa

Frica este o întrerupere bruscă a procesului de raționament. Primul lucru care ni se întâmplă atunci când simțim frică este de a ne pierde capacitatea de a raționaliza orice fel de situație. Dar oare este necesară raționalizarea atunci când nu știm ce se întâmplă? În general, atunci când se întâmplă ceva, ne formăm o prejudecată, gândim un fel de fantezie mentală, adesea fără să știm exact ce se întâmplă. Această fantezie poate avea consecințe foarte grave. Dacă ne aflăm într-o situație periculoasă și se întâmplă ceva confuz, este mai bine să nu gândim.

Este ușor de văzut cum, într-o situație de pericol, mulți oameni fac exact ceea ce nu ar trebui să facă. De ce? Pentru că se gândesc fără să cunoască ce se întâmplă. Dacă cineva conduce o mașină și intră într-o curbă cu viteză excesivă și se gândește, primul lucru pe care îl va face va fi să frâneze. Tocmai atunci își provoacă nenorocirea, pentru că acolo se află pericolul: frânarea bruscă într-o curbă cu viteză mare. Frica ne poate împiedica să facem ceva în mod mental. Ea blochează toate procesele mentale.

Frica, ca sentiment, este o întrerupere/încetare bruscă a tuturor proceselor de motivare și raționalizare. Atunci când simțim impactul fricii este ca și cum ceva cade, rămânem fără energie, fără motivație pentru a face lucruri. Acesta este cel de-al doilea fenomen pe care îl produce frica. Atunci când se întâmplă anumite lucruri, tendința este de a crea fie depresie traumatică, fie euforie. Există persoane care reacționează în situații obișnuite cu euforie, iar altele care se abandonează total; acestea sunt procese legate de motivația individului, iar în orice situație de risc sau de pericol, atât euforia, cât și depresia traumatică sunt negative.

Ceea ce provoacă probleme în situațiile de risc este imprudența sau abandonul. Este curios să observăm cum, atunci când oamenii sunt prinși în capcana fricii, ajung să facă exact opusul a ceea ce ar trebui să facă.

Aceste atitudini sunt foarte departe de așa-numitul „instinct de supraviețuire”. În aceste situații, oamenii vor să fugă și, prin urmare, ajung să facă lucruri stupide. Dimpotrivă, oamenii care își asumă frica în mod conștient sfârșesc prin a face lucrurile corecte. Cauza majoră a accidentelor și a deceselor este comportamentul pe care îl avem în fața fricii și nu frica în sine.

Percepția fricii și senzația de frică reprezintă un blocaj, o inhibiție a tuturor funcțiilor fiziologice. Atunci când apare frica, aceasta oprește raționalizarea, motivația și procesele pur fiziologice. Rămânem incapabili să facem ceva pentru o clipă; nici să gândim, nici să simțim, nici să acționăm.

Frica paralizează, inhibă. Ne oprim înainte de a cădea de pe stâncă. Inițial, această oprire bruscă este bună pentru că există un risc la bază și, până nu știm care este acesta, este mai bine să stăm pe loc.

Din acest punct de vedere, frica este o forță care are ca scop evitarea pericolelor de orice natură și funcționează ca un semnal care întrerupe orice acțiune imprudentă. În termeni concreți și obiectivi, frica este doar atât și nu are nimic de-a face cu reacțiile la ea, care, în cazul nostru, din motive culturale, nu sunt naturale. Cultura noastră nu numai că nu ne-a pregătit să înfruntăm frica, dar ne-a și învățat să ne fie frică de frică. Într-un alt proces cultural, am fi înfruntat frica într-un mod diferit și am fi avut reacții naturale. Aceste reacții naturale acționează în favoarea instinctului de supraviețuire, atât al corpului, cât și al minții. Există reacții instantanee de reflexe condiționate, iar noi le considerăm ca fiind naturale. Dar dacă este condiționat, nu este pe deplin natural. Ceea ce este natural în fața fricii este să reacționăm independent de prejudecățile noastre, să observăm cu atenție situația pentru a ști ce se întâmplă și să nu vrem să fugim de ea.

În artele marțiale, pe măsură ce ne antrenăm de-a lungul anilor, ajungem să reacționăm într-un mod logic sau natural atunci când suntem atacați. Dacă cineva țipă când urmează să ne atace, țipătul este un semn de atac. De ce ar trebui să-mi mișc capul înapoi când cineva țipă la mine? Cine s-a antrenat în artele marțiale, în loc să se dea înapoi, se uită mai întâi de unde vine țipătul, ce fel de țipăt este, ce se poate prevedea în legătură cu acea atitudine și, odată ce știe ce se întâmplă, acționează. Acest lucru este natural.

Reflexele naturale ale corpului nu ne fac să fugim de situațiile riscante, ci ne determină să ne adaptăm. Nu suntem obișnuiți cu acest lucru. Am fost educați într-o cultură care nu ne învață să facem față fricii, ci mai degrabă să ne temem de ea. Frica poate fi folosită ca element de manipulare pentru a subjuga, înrobi și domina oamenii. Adevărul este că ajungem să ne fie frică de frică și, atunci, pentru a nu o simți, plătim orice preț. Acesta este punctul cel mai complex în legătură cu frica. Frica nu este rea; ceea ce este rău este reacția pe care o avem față de ea, deoarece nu am fost educați într-un mod corect pentru a o înfrunta.

Concluzie
Frica este o forță naturală. Nu este frica mea sau frica ta, este doar frică. Ea există independent de oameni; există ceva în noi și, de asemenea, în afara noastră care se numește frică și care are o funcție în natură, la fel ca Soarele, Luna, apa, pământul sau orice element. Frica face parte din natură și funcția ei este de a proteja, oricât de incredibil ar părea.

Orașul Antic Alexandria

Articol de Nataliya Petlevych

Odată a existat un oraș cunoscut drept „cel mai mare emporiu din întreaga lume” (Strabon, Geografia). Generație după generație, a atras cei mai străluciți savanți, filosofi, poeți și inventatori. Era un adevărat centru internațional care a reunit egipteni, greci și evrei, precum și babilonieni, perși, gali, fenicieni și romani. Într-un spirit de toleranță, aceștia au colaborat pentru a avansa cunoașterea și cultura lumii antice, incluzând domenii precum matematica, astronomia și astrologia, alchimia, optica, medicina și anatomia, gramatica și literatura, geografia, filosofia și teologia.

Numele său era Alexandria, iar istoria sa glorioasă a început cu visul unui individ remarcabil: Alexandru cel Mare. La ordinul lui Alexandru, primele contururi ale orașului au fost trasate pe nisip lângă așezarea antică Rhakotis, pe coasta Mediteranei, în 331 î.Hr. Totuși, construcția orașului a fost realizată în principal sub conducerea prietenului din copilărie al lui Alexandru, confident și general senior, Ptolemeu, care a devenit Ptolemeu I Soter („Salvatorul”) al Egiptului și fondatorul dinastiei ptolemeice. Această dinastie a revigorat Egiptul antic pentru ultima oară și a asigurat tranziția patrimoniului său într-o nouă eră istorică. Alexandria a devenit capitala Egiptului și locul unde culturile egipteană și greacă s-au fuzionat, creând ceva nou și unic.

Ptolemeu al II-lea Filadelful (283–246 î.Hr.) și Ptolemeu al III-lea Evergetes (246–221 î.Hr.) au continuat să construiască și să dezvolte acest mare oraș. Ei au reușit să creeze un centru atât de puternic de administrație și comerț, un adevărat leagăn cosmopolit al înțelepciunii și culturii, încât acesta a continuat să îmbogățească lumea timp de multe secole, în ciuda oricăror tulburări politice, economice sau sociale. Inima acestui leagăn a fost Muzeul din Alexandria și Serapeumul (templul lui Serapis), ambele având biblioteci: Biblioteca principală din Alexandria făcea parte din Muzeu, iar o bibliotecă „fiică” mai mică era parte din Serapeum.

Ptolemeii intenționau să adune în orașul lor toate lucrările sacre, filosofice, științifice și literare ale lumii (chiar și texte hinduse și budiste din India puteau fi găsite acolo). În acest scop, nu au fost cruțate niciun fel de costuri sau eforturi. Drept rezultat, conținutul bibliotecii a fost estimat la aproximativ trei sferturi de milion de suluri (1 sul = 2000 de rânduri). Dar valoarea sa nu consta doar în conținutul său. Pe lângă colecțiile impresionante de lucrări, biblioteca avea săli de prelegeri, săli de întâlnire și grădini și, împreună cu Muzeul (o instituție de studiu și cercetare), forma un adevărat sanctuar al gândirii și o casă pentru cei mai renumiți gânditori ai lumii antice.

Membrii Muzeului beneficiau de un salariu mare, mâncare și cazare gratuite, precum și de scutire de taxe. Aici, în secolul al III-lea î.Hr., Eratostene din Cyrene a dezvoltat o metodă pentru găsirea numerelor prime („Sita lui Eratostene”), a calculat circumferința Pământului cu o eroare minoră, a dezvoltat o metodă pentru realizarea de hărți exacte ale lumii și a scris prima istorie cronologică a Greciei. Aristarchus din Samos a teoretizat sistemul heliocentric; Arhimede a studiat probabil și a inventat „șurubul lui Arhimede”; părintele geometriei, Euclid din Alexandria, și-a scris Elementele; Zenodot din Efes a stabilit textele canonice pentru poemele homerice și poeții lirici greci timpurii; iar Callimachus a produs Pinakes, un catalog bibliografic în 120 de volume al conținutului Bibliotecii. Mai târziu, în timpul epocii romane, multe invenții practice au fost realizate pe baza cunoștințelor acumulate în Bibliotecă, inclusiv prima mașină cu aburi, un automat de vânzare și beton, în special pentru utilizarea sub apă.

Multe alte lucrări importante au fost realizate la Muzeu, incluzând numeroase traduceri din egipteană, ebraică și alte limbi, studii filosofice care au influențat considerabil creștinismul și au produs, de asemenea, o școală de neoplatoniști. Muzeul a implementat cu adevărat semnificația sa simbolică – un loc unde muzele, zeițele literaturii, științei și artei, trăiesc și inspiră urmărirea cunoașterii și înțelepciunii, făcând posibilă înflorirea civilizației.

Voința, geniul și generozitatea fondatorului, primii conducători ai Alexandriei și toți membrii Muzeului au extins granițele cunoașterii și posibilitățile spiritului uman. Din păcate, o mare parte din acest patrimoniu a fost distrusă și a trebuit să fie redobândită din secolul al XVI-lea. Cum ar arăta lumea de azi dacă toleranța și iubirea pentru înțelepciune ar fi prevalat și tranziția din lumea antică s-ar fi realizat fără distrugerea darurilor Alexandriei?

---

Ziua Mondială a Filosofiei continuă cu Marcus Aurelius: A găsi frumusețea în propria viață

Astăzi, am avut bucuria de a continua Proiectul Ziua Mondială a Filosofiei cu un eveniment special dedicat unuia dintre cei mai mari împărați-filosofi ai istoriei: Marcus Aurelius.

Prin conferința "Marcus Aurelius – A găsi frumusețea în propria viață", ne-am propus să oferim o incursiune în gândirea sa profundă și să explorăm cum principiile stoicismului pot deveni repere solide pentru o viață mai echilibrată și mai armonioasă.

Ne-a inspirat să reflectăm asupra modului în care putem descoperi frumusețea vieții prin acceptarea naturii, cultivarea virtuților, trăirea în prezent și aprecierea diversității din jurul nostru.

Un moment deosebit a fost aprofundarea unuia dintre citatele sale celebre: "Trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima ta faptă în viață, cu gândire clară și calmă."

La final, am propus participanților un exercițiu practic, "Oglinda frumuseții din viața ta", menit să le reamintească de lucrurile simple, dar prețioase, care ne aduc liniște și bucurie.

Ne-am bucurat să vedem cât de bine a rezonat acest subiect cu publicul nostru. Mulțumim tuturor celor care au fost alături de noi și sperăm că fiecare dintre voi a plecat inspirat să trăiască fiecare moment cu intenție și să găsească frumusețea chiar și în cele mai mici detalii ale vieții!

Chișinău, 7 decembrie 2024 – Școala de Filosofie New Acropolis Moldova a inaugurat Proiectul „Ziua Mondială a Filosofiei” printr-o primă întâlnire desfășurată la Bernardazzi Grand Hotel. Evenimentul a reunit un public numeros, atras de dezbaterea unei teme de mare actualitate: „Filosofia Transformării. Unitate prin Diversitate”.

În cadrul discuțiilor, participanții au explorat modul în care diversitatea de perspective poate genera armonie și înțelegere, mai degrabă decât separare. Filosofia, ca instrument al reflecției și dialogului, a fost prezentată drept un mijloc de a descoperi unitatea în complexitatea lumii contemporane.

Evenimentul a fost marcat de dialoguri constructive, evidențiind rolul gândirii filosofice în aprofundarea relațiilor umane și în construirea unei societăți mai echilibrate.

Mulțumim participanților pentru interesul manifestat și anunțăm continuarea seriei de conferințe și dezbateri dedicate reflecției filosofice și aplicabilității sale în viața de zi cu zi.

https://www.facebook.com/share/19sQtLt7eT/?mibextid=9l3rBW

---

Descoperă cum filosofia poate fi un ghid pentru echilibru interior și pace sufletească! Vă invităm să participați la evenimentul „LUCIUS ANNAEUS SENECA: Controlul emoțiilor și Ataraxia”, care face parte din proiectul nostru Ziua Mondială a Filosofiei – FILOSOFIA TRANSFORMĂRII. Unitate prin diversitate.

📅Când?

13 decembrie 2024, ora 19:00

📍Unde?

Str. Armenească nr. 81, Chișinău

💝 Taxa de participare: Free donation

Seneca, unul dintre cei mai mari filosofi stoici, ne oferă soluții practice pentru a gestiona emoțiile și a găsi liniștea interioară (“ataraxia”).

🌟Vom explora:

🔹Ce este ataraxia și cum putem atinge această stare de echilibru?

🔹Cum ne putem controla emoțiile în fața provocărilor vieții?

🔹Ce ce rațiunea și virtutea sunt cheia unei vieți armonioase?

⁠Vă așteptăm cu drag să discutăm și să descoperim împreună cât de actuale sunt învățăturile lui Seneca pentru lumea de astăzi.

⁠Rezervă-ți locul acum! Pentru detalii, lăsați un comentariu sau un mesaj privat.

Participarea este posibilă numai prin rezervarea locuri prin sms/mesaj +373 79118608 viber/whatsApp/telegram
📬 Distribuie acest eveniment și vino alături de noi!

Articol de Alfredo Aguilar

„Oamenii ar putea învăța din greșelile lor, dacă nu ar fi atât de ocupați să le nege.” – Carl Gustav Jung

O metodă periculoasă este un film din 2011 care explorează relațiile personale complicate dintre Carl Jung, fondatorul psihologiei analitice, Sigmund Freud, fondatorul psihanalizei, și Sabina Spielrein, inițial o pacientă a lui Jung și ulterior medic, devenind una dintre primele femei psihanaliste.

Este o dramă de epocă, plasată în anii de dinaintea Primului Război Mondial, începând cu anul 1904, când Sabina Spielrein este internată ca pacientă a lui Jung la spitalul de psihiatrie din Zurich, în timp ce suferă un episod psihotic.

Filmul, regizat de David Cronenberg, a fost filmat între mai și iulie 2010 în Köln, cu locații în Viena. În rolurile principale îi regăsim pe Michael Fassbender în rolul lui Jung, Viggo Mortensen interpretându-l pe Freud și Keira Knightley în rolul Sabinei Spielrein.

Anectodic, Christoph Waltz fusese inițial prima alegere pentru rolul lui Freud, dar nu a putut participa din cauza unui conflict de programare, fiind ocupat cu alte filmări. Astfel, Cronenberg l-a ales pe Viggo Mortensen pentru a colabora pentru a treia oară, după ce lucraseră împreună la „A History of Violence” și „Eastern Promises”. Mortensen joacă rolul cu eficiență și profesionalism, așa cum se aștepta. Trebuie să recunosc că am fost curios să văd cum ar fi interpretat Waltz acest rol, dar acestea sunt discuții lăsate pentru cinefili. Pentru rolul lui Jung, s-a luat în considerare Christian Bale, dar acesta a avut aceeași problemă de programare, astfel încât rolul i-a revenit lui Michael Fassbender, care l-a interpretat atât de bine încât este greu să-l imaginezi pe Bale în acest rol.

Toate interpretările sunt foarte convingătoare, iar această dramă istorico-psihologică cu dialoguri de o asemenea calitate depășește cu mult majoritatea lucrurilor care pot fi văzute astăzi. Filmul a câștigat mai multe premii, mai ales pentru Fassbender și Mortensen.

Prin introducerea unui personaj destul de sordid, Otto Gross, filmul scoate în evidență atitudinile personajelor față de sexualitate, subliniind, de asemenea, unele probleme etice ale psihanalizei, care au contribuit parțial la ruptura relației dintre Freud și Jung. Cu toate acestea, au existat și alte diferențe de opinie între cei doi, care au devenit din ce în ce mai conflictuale în timp, cum ar fi atitudinea divergentă față de misticism (o parte importantă a viziunii lui Jung, dar complet neglijată de Freud) și dorința lui Freud (potrivit lui Jung) de a fi perceput ca o figură paternă infailibilă.

Figura Sabinei Spielrein este o scânteie vulcanică între cei doi bărbați, aducând filmului vitalitate prin dialogurile sale cu ambii, precum și cu soția lui Jung, Emma.

Un incident amuzant are loc la începutul filmului, când Jung și Freud se întâlnesc pentru prima dată la casa lui Freud pentru prânz. Odată așezați la masă, Jung devine atât de absorbit de subiectul discuției încât continuă să se servească din mâncare până când Freud îi spune „servește-te cât dorești”, moment în care Jung realizează că întreaga familie îl privește cu atenție și curiozitate. Conversația continuă într-un club social, la cafea și desert, unde discută în continuare despre psihanaliză. Apoi revin la casa și biroul lui Freud, unde își continuă discuțiile până când Freud îi atrage atenția că discută de 13 ore fără oprire.

Per total, acest film este o modalitate excelentă de a învăța mai multe despre Freud și Jung, diferențele dintre ei și aspectele mistice ale vieții și operei lui Jung. Adăugând interpretările și regia remarcabile, filmul devine o rețetă perfectă pentru îmbinarea plăcerii cu învățarea.

Câteva informații finale despre personajele principale:
– Otto Gross, din cauza modului său de viață depravat, a pierdut totul și se spune că a murit de foame în 1919. A fost găsit mort pe stradă.
– Sigmund Freud a fugit din Viena, deja foarte bolnav, împreună cu familia sa, după venirea naziștilor, și a murit la Londra în 1939.
– Sabina Spielrein s-a întors în Rusia, unde nu doar că a practicat, ci a și format mulți psihanalisti de seamă. S-a întors în orașul natal, Rostov pe Don. În 1941, văduvă deja, a fost dusă la o sinagogă, împreună cu mulți alți evrei, și a fost împușcată de naziști, împreună cu fiicele sale și ceilalți prezenți.
– Carl Gustav Jung a suferit o depresie profundă în timpul Primului Război Mondial, din care și-a revenit ulterior, devenind cel mai eminent psiholog din lume. A supraviețuit soției sale, Emma, și amantei Toni Wolff, murind în pace în 1961.

Articol de Agostino Dominici

Perioada cunoscută sub numele de Regatul Roman, cu cei șapte regi ai săi, reprezintă timpul în care semințele unei civilizații emergente au fost ferm plantate în solul „italian”. Există un consens academic tot mai mare că cei șapte regi ai Romei au fost figuri istorice reale, inclusiv fondatorul Romei, Romulus. Aceasta nu înseamnă că toate poveștile mitologice și legendare din jurul vieților lor trebuie luate literal. Ele sunt doar indicii și simboluri menite să ofere istoricilor unele indicii despre caracterul esențial al civilizației în cauză.

În ceea ce privește întemeierea Romei, din cele mai vechi înregistrări pe care le avem, putem deduce următoarele puncte: Roma s-a născut într-un context rural-agricol, a fost ghidată de un puternic spirit războinic, a fost formată dintr-un amestec de diferite popoare (latini, sabini și etrusci), iar viziunea și forța sa socio-politică erau înrădăcinate în sacru.

La începutul poveștii Romei, îl găsim pe primul său rege, Romulus, conducând nu singur, ci împreună cu regele sabin Titus Tatius. Această tradiție de conducere comună (în care doi consuli aleși serveau împreună), concepută pentru a permite un mai bun echilibru al puterii, a durat aproape 700 de ani. Romulus și Titus Tatius au înființat curând consiliul regal, baza a ceea ce avea să devină mai târziu senatul roman. Acesta era format din cei mai nobili bărbați, părinții romani (numiți mai târziu senatori și, de asemenea, patricieni – din „patres”). Romulus este, de asemenea, responsabil pentru crearea proprietății private și a „legilor” de bază referitoare la proprietatea funciară. Prima structurare a societății în grupuri sociale sau clase diferite (similar unui sistem de caste) îi este atribuită tot lui. Domnia lui Romulus s-a încheiat cu zeificarea și ascensiunea sa la cer. El devine un erou, fondatorul și protectorul Romei, identificat și cu zeul Quirinus.

Al doilea rege, Numa Pompilius, a fost esențial în construirea „inimii sacre” a Romei. Realizările sale principale au constat în crearea diverselor colegii religioase:

1. Flamines (figuri sacerdotale), fiecare dedicat exclusiv venerării unei zeități. Dintre cei 15 Flamines, cei mai importanți „slujeau” lui Jupiter, Marte și Quirinus.
2. Fecioarele Vestale, care întrețineau cultul de stat al zeiței Vesta și mențineau focul sacru al Romei aprins.
3. Colegiul Augurilor, dedicat observării și interpretării semnelor voinței zeilor (numite auspicii), precum tunetele, fulgerele și zborul păsărilor.
4. Salii, sau preoții săritori ai lui Marte, care decideau deschiderea și închiderea unei campanii militare și „protejau” magic armata Romei.
5. Fetialii, un grup de oficiali sacerdotali preocupați de diverse aspecte ale dreptului internațional și relațiilor, cum ar fi tratatele și declarațiile de război.
6. Colegiul Pontifilor, format din preoți de rang înalt care organizau și supervizau toate celelalte colegii religioase. Liderul său era Pontifex Maximus, cea mai importantă poziție în religia romană antică.

După Numa Pompilius, un nou rege a fost ales în unanimitate, Tullus Hostilius. Iubit mai ales de clasele populare, el a fost un rege războinic și belicos, iar numele său, care înseamnă „ostil”, este o dovadă a acestui lucru. El a purtat numeroase războaie sângeroase împotriva orașelor vecine ale Romei, inclusiv împotriva vechiului oraș Alba Longa (fondat de Ascanius, legendarul fiu al lui Aeneas, strămoșul mitic al Romei).

Al patrulea rege, Ancus Marcius, a încercat să restabilească echilibrul dintre război și pace. Totuși, aceasta a fost o perioadă de războaie continue și intense între orașe. Marcius a fost un mare strateg militar și un rege inteligent. Sub conducerea sa, comerțul și economia au prosperat. El a inițiat construcția de saline pentru producția de sare, o sursă inestimabilă și esențială de bogăție (de aici provine cuvântul „salariu”). Cea mai mare realizare a sa a fost întemeierea primei colonii romane, orașul de coastă Ostia, care a devenit portul Romei și a oferit acces direct la mare.

Cel de-al cincilea rege roman, Tarquinius Priscus, a fost etrusc. Avea o mare abilitate de a forma alianțe politice între popoare străine și ostile. De exemplu, până atunci, etruscii fuseseră cei mai mari dușmani ai Romei, dar datorită lui Tarquinius au putut fi ținuți sub control. În timpul domniei sale, multe elemente culturale și simbolice etrusce au fost încorporate în lumea romană. Alte realizări importante ale acestui rege includ instituirea festivalurilor religioase, precum Jocurile Romane (Ludi Romani), și construcția unuia dintre cele mai vechi sisteme de canalizare din lume (Cloaca Maxima).

Este clar că, până la sfârșitul domniei lui Tarquinius Priscus, Roma se extinsese atât de mult încât erau necesare reforme sociale și politice radicale.

Acesta este momentul în care Servius Tullius a intrat pe scena politică. Deși era fiul unui sclav, provenind dintr-un mediu foarte umil, el a devenit unul dintre cei mai mari reformatori politici ai Romei. Printr-un recensământ major al populației, a fost creat sistemul centuriilor armatei romane. Grație reformelor sale, cetățenii obișnuiți ai Romei au devenit o forță distinctă în politica romană, având acum dreptul de a participa la deciziile guvernamentale.

Domnia ultimului rege, Tarquinius Superbus, s-a caracterizat printr-un fel de dictatură, care a marcat sfârșitul monarhiei și începutul Republicii Romane. Conducerea arogantă a lui Superbus a dus la o revoltă populară care a trimis familia sa în exil. Dar Roma a trebuit să ducă o serie de bătălii sângeroase și să reziste unui asediu pentru a scăpa complet de acest rege, care devenise cel mai mare dușman al său. Aceasta este, pe scurt, fascinanta poveste a primilor pași ai Romei, care au marcat răbdător, dar hotărât, supremația sa culturală asupra lumii antice.

Articol de Siobhan Farrar

„Antropocen” este termenul care definește epoca post-industrială, în care activitatea umană a alterat ireversibil planeta și mediul său. Ascensiunea Antropocenului aduce provocări în toate domeniile vieții, ducând la pierderea speciilor și la o criză existențială iminentă pentru umanitate. Pentru artiști, mai puțin implicați tangibil în soluții comparativ cu alte științe, a fost, poate, dificil să confrunte magnitudinea vremurilor noastre cu o claritate și persuasiune adecvate.

Arta de astăzi este adesea analizată sau înțeleasă prin capacitatea sa de a expune sau contracara diverse etichete și clasificări ale vieții umane, psihologice sau materiale – prin funcție, utilitate, formă și valoare, reflectând o tendință către materialism, specifică vremurilor noastre și Antropocenului. Cunoașterea materială a funcției, utilității și formei este, fără îndoială, utilă și importantă în crearea operelor de artă, însă aceasta poate conduce și către perspective înguste și liniare, permițând, în cel mai rău caz, diviziuni arbitrare, prejudecăți și obiectificare. Cu siguranță, o evaluare tristă care ar putea fi aplicată maselor de artă vizuală „produse” în epoca noastră și în trecutul istoric recent.

Totuși, putem spune și că arta are de-a face cu exprimarea unui mod transcendent de „a cunoaște”, care inspiră și anunță dezvoltări în gândire și sentiment înainte ca alte metode să fie capabile să abordeze detaliile. Johann Wolfgang von Goethe spunea că „Arta este un mediator al indicibilului” și, în acest sens, are potențialul de a dezvălui noi posibilități și de a deschide înțelegeri pe care metodele altor discipline pur și simplu nu le pot atinge.

Academica și autoarea Susan Ballard a explorat o abordare denumită „Estetica Planetară”, care presupune că artiștii privesc diferit relațiile dintre toate formele de viață; gândind, simțind și creând opere de artă dintr-o perspectivă „centrată pe planetă” și la o „scară planetară” (Ballard, 2017). Într-o direcție similară, Donna Haraway, profesoară în Istoria Conștiinței și Studii Feministe, a evidențiat „faptul că toate ființele pământene sunt înrudite în cel mai profund sens” (Haraway, citată în Ballard, 2017). Estetica planetară se bazează pe ideea relațiilor multi-specii și pe o abordare mai puțin dogmatică a întâlnirilor umane cu natura și cosmosul, cu scopul de a permite apariția unor noi posibilități estetice și culturale (Ballard, 2017).

Ballard face referire la opera artistei americane Diana Thater, care răspunde unui studiu științific ce demonstrează cum gândacii de balegă folosesc Calea Lactee pentru orientare și navigație spațială. Lucrarea artistei transcende datele științifice și invită privitorul să perceapă și să relaționeze cu experiența trăită și esența gândacilor, în loc să exploreze doar forma, mișcarea sau obiceiurile acestora.

Mișcarea gândacilor de balegă, explorată de Thater, poate atinge vag o înțelegere egipteană antică, unde scarabeul simboliza eforturile umane de a se transforma într-o stare de armonie cu cerurile celeste, simbolizând efortul necesar pentru a dobândi înțelepciune și a trăi cu înțelepciune. În timp ce o înțelegere interconectată a umanității și naturii a existat întotdeauna în tradițiile spirituale și de înțelepciune ale umanității, trebuie să ajungem în mod continuu la aceleași profunde înțelegeri din nou și din nou, pentru ca experiența înțelepciunii să rămână vie. Spre deosebire de a fi redusă la o altă etichetă, descriere sau clasificare, încapsulată în mormântul unui manual.

Poate că „estetica planetară” poate oferi un canal nou prin care arta să exprime experiența profundă a „unității”, care a fost întotdeauna o sursă pentru coeziunea socială și estetică, ajutând la făurirea unei culturi viitoare, hotărâtă în conexiunea sa cu ceilalți, cu Pământul, cu toate formele sale de viață și dincolo de acestea…