✨ Câte ore petrecem privind ecrane... și cât timp petrecem privind în profunzimea unei civilizații?
Într-o lume care ne împinge să consumăm rapid imagini, există o experiență rară: să atingi cu propriile mâini simboluri care au traversat milenii.
🏺 La Atelierul Acropolis Moldova – Reproduceri Arheologice, voluntarii noștri au dedicat o seară redescoperirii înțelepciunii Egiptului antic prin pictură pe reproduceri arheologice.
Au prins viață două dintre cele mai cunoscute simboluri ale lumii egiptene:
☀️ Ochiul lui Ra – simbol al conștiinței, vigilenței și luminii interioare.
🐍 Horus și Cobra Sacră – simboluri ale protecției, curajului și puterii de a depăși obstacolele vieții.
Dar scopul nu este doar artistic.
Pentru noi, fiecare reproducere este o lecție de filosofie practică. Fiecare culoare aplicată cu răbdare devine un exercițiu de concentrare. Fiecare simbol studiat devine o invitație la autocunoaștere. Fiecare atelier este un pas spre redescoperirea valorilor care au construit marile civilizații.
🌿 Cultura nu este un lux. Este hrana sufletului.
De aceea, în cadrul școlii de filosofie Noua Acropolă, astfel de activități fac parte constant din formarea voluntarilor noștri, îmbinând studiul filosofiei, arta și acțiunea practică.
✨ Dacă și tu crezi că obiectele pot transmite idei, că simbolurile pot educa și că frumusețea poate transforma omul, urmărește pagina noastră și descoperă universul fascinant al reproducerilor arheologice.
🏺 Fiecare reproducere spune o poveste.
📜 Fiecare simbol ascunde o idee.
🌟 Fiecare civilizație are ceva de învățat omului modern.
Urmărește pagina și fă parte din această călătorie printre marile culturi ale lumii.
#AtelierulAcropolisMoldova #ReproduceriArheologice #EgiptulAntic #OchiulLuiRa #Horus #Simbolism #FilosofiePractică #NouaAcropolă #CulturăVie #IstorieVie #Arheologie #EducațiePrinCultură #ArtaDeAAveaCaracter #FilosofiePentruViață #VoluntariatCultural #DescoperăCivilizațiile #PatrimoniuCultural #FrumusețeCuSens #Autocunoaștere #CunoaștereDeSine
Zilei Internaționale a Terrei — 22 aprilie
Cu ocazia Zilei Internaționale a Terrei — 22 aprilie — New Acropolis Republica Moldova – Școala de Filosofie, în parteneriat cu Grădinița-creșă „Garofița” Nr. 1 din Horești, raionul Ialoveni, a organizat activitatea educativ-culturală „TERRA ÎN CULORI”, dedicată copiilor și valorilor care ne apropie de Natură și de ceea ce este mai frumos în ființa umană.
Evenimentul a reunit copii, educatori, părinți și voluntari într-o atmosferă plină de culoare, sensibilitate și bucurie, în care arta și jocul au devenit instrumente de educație prin valori.
În cadrul atelierelor creative, voluntarii New Acropolis Moldova au pictat împreună cu copiii pietre decorative transformate în buburuze și alte simboluri inspirate din natură, oferind celor mici posibilitatea de a-și exprima imaginația și apropierea față de lumea vie prin forme simple și pline de semnificație.
Activitatea a fost completată de momente artistice și recitări de poezii dedicate naturii, pregătite de copii, care au oferit întregii zile o atmosferă caldă și emoționantă.
Prin această inițiativă, organizatorii și-au propus să transmită un mesaj important: respectul pentru Natură începe prin educație și prin dezvoltarea sensibilității față de viață încă din copilărie. Atunci când copilul învață să admire frumusețea lumii din jurul său, el învață totodată să devină mai atent, mai responsabil și mai armonios în relația cu ceilalți.
New Acropolis Republica Moldova promovează, prin proiectele sale culturale și de voluntariat, ideea unei filosofii practice — o filosofie care se exprimă prin acțiuni concrete, prin responsabilitate socială și prin cultivarea valorilor umane în viața de zi cu zi.
Mulțumim conducerii Grădiniței-creșă „Garofița” Nr. 1, educatorilor, părinților și tuturor voluntarilor implicați pentru colaborarea și dăruirea care au făcut posibilă această zi specială.
🌿 Împreună, plantăm semințele unui viitor mai conștient, mai frumos și mai uman.
Cu ocazia Zilei Europei – 9 Mai, voluntarii New Acropolis Republica Moldova – Școala de Filosofie au organizat o activitate dedicată copiilor de la Grădinița-creșă „Garofița” Nr. 1 din satul Horești, raionul Ialoveni, reunind 162 de copii într-o atmosferă plină de culoare, căldură și valori umane.
Activitatea a urmărit promovarea unor principii esențiale pentru conviețuirea armonioasă între oameni și popoare: pacea, respectul reciproc, prietenia, solidaritatea și grija față de ceilalți. Prin jocuri, dialog și momente interactive, copiii au fost încurajați să descopere, într-un mod simplu și apropiat sufletului lor, importanța unității și a colaborării.
Un moment special al zilei a fost atelierul creativ în cadrul căruia copiii au pictat pietre albastre decorate cu steluțe galbene, inspirate de simbolul steagului european. Prin această activitate artistică, simbolul Europei a fost transformat într-o experiență vie, accesibilă și plină de sensibilitate, în care creativitatea s-a unit cu educația prin valori.
La final, copiii au primit baloane și dulciuri, însă cel mai prețios dar oferit tuturor celor prezenți a fost sinceritatea zâmbetelor și bucuria autentică a întâlnirii umane.
New Acropolis Republica Moldova consideră că o cultură a păcii se construiește încă din copilărie, prin educație, exemplu personal și cultivarea valorilor universale care apropie oamenii dincolo de diferențe. Astfel de activități reprezintă o expresie practică a filosofiei aplicate în viața de zi cu zi, prin care voluntariatul și educația contribuie la formarea unei societăți mai conștiente, mai solidare și mai umane.
Mulțumim tuturor voluntarilor, educatorilor și persoanelor implicate în realizarea acestei activități dedicate copiilor și viitorului.
„Pacea începe prin gesturi mici făcute cu inimă mare.”
Articol de Sabine Leitner
În martie 2025, Uniunea Europeană le-a recomandat tuturor celor 450 de milioane de cetățeni ai săi să se pregătească pentru potențiale crize, precum războiul, atacurile cibernetice, o epidemie majoră sau dezastrele naturale.
Bruxelles-ul a emis orientări detaliate privind trusele de supraviețuire, care să includă alimente, apă, articole de prim ajutor și lanterne pentru 72 de ore. În același timp, unele țări, precum Franța și Germania, au distribuit materiale informative și au încurajat familiile să își transforme pivnițele în adăposturi.
Această recomandare semnalează o trecere de la o abordare reactivă la una proactivă și face parte dintr-un efort mai amplu de a construi o populație mai rezilientă și mai bine pregătită, astfel încât majoritatea cetățenilor să poată fi autosuficienți timp de 72 de ore, permițând serviciilor de urgență să se concentreze asupra celor mai vulnerabili în primele etape ale unei crize.
Scriu aceste rânduri în iunie 2025, iar știrile recente despre escaladarea conflictelor, războaie, pene de curent, revolte, datorii guvernamentale în creștere accelerată și instabilitate economică globală tot mai accentuată par să confirme nevoia urgentă de a „fi pregătiți”.
Însă cred că este în joc ceva mai mult decât pierderea de vieți, mijloace de trai, bunuri și posesiuni. Am putea pierde, destul de ușor, și umanitatea noastră, demnitatea și multe alte elemente esențiale pentru continuitatea civilizației.
Situațiile de urgență sunt extrem de stresante și adesea amenințătoare pentru viață — momente în care regulile obișnuite de comportament se dizolvă, iar un strat mai profund al naturii noastre iese la iveală.
Aceste crize dezvăluie nu doar caracterul indivizilor, ci și al culturilor și sistemelor. S-ar putea să nu știm nici măcar ce se ascunde sub suprafața propriei noastre „pelicule subțiri de civilizație”.
Ar ieși la iveală natura noastră instinctivă, egoistă și violentă? Sau am rămâne demni, fideli valorilor noastre și capabili să ne gândim și la ceilalți, nu doar la noi înșine?
Supraviețuitorul Holocaustului și psihiatru Viktor Frankl scria:
„Există două rase de oameni în această lume: ‘rasa’ omului decent și ‘rasa’ omului indecent.”
Iar lui Confucius îi este atribuită reflecția:
„Doar iarna pinul și chiparosul arată că sunt mereu verzi.”
Ambele idei sugerează că au existat dintotdeauna oameni care, în momente de adversitate severă, au dat dovadă de curaj, compasiune și demnitate.
Când măștile cad și normele se destramă, evoluția poate merge în ambele direcții.
Numeroase studii despre comportamentul de grup în situații de dezastru confirmă acest lucru. În timpul uraganului Katrina din New Orleans, în 2005, a avut loc o prăbușire aproape totală a ordinii sociale: jafuri, violențe, zvonuri despre crime și tensiuni rasiale și sociale au ieșit la suprafață.
Katrina este adesea invocată ca exemplu al modului în care oamenii pot „regresa” atunci când sistemele se prăbușesc. Concluzia esențială a fost că, în absența unei conduceri eficiente — autoritățile fiind criticate pentru reacția întârziată —, fără încredere și coordonare, frica și instinctele de supraviețuire preiau controlul.
Un exemplu opus vine din Japonia, în timpul cutremurului și al tsunamiului care au dus la criza nucleară de la Fukushima, în 2011. Atunci s-a remarcat un calm și o ordine impresionantă. Nu au fost raportate jafuri, chiar și în condiții de deplasare în masă și pene de curent.
A existat disciplină civică: cozi lungi și ordonate pentru provizii, consum moderat, grija față de ceilalți. Oamenii și-au verificat vecinii, au împărțit mâncare și au colaborat. Voluntari tineri și vârstnici s-au implicat în curățenie și reconstrucție.
Concluzia a fost clară: o coeziune socială puternică, o cultură a respectului și un simț al datoriei adânc înrădăcinat pot genera o rezistență demnă chiar și în cele mai grele momente.
Realitatea este că noi, oamenii, suntem capabili atât de brutalitate, cât și de noblețe. Iar ceea ce iese la iveală într-o criză depinde de valorile noastre — individuale și colective —, de coeziunea socială și de calitatea conducerii.
Chiar și în mijlocul haosului, există întotdeauna oameni care rămân calmi și acționează cu demnitate.
Un exemplu grăitor este cel al lui Sir Philip Sidney, poet și curtean elisabetan, care, murind la doar 31 de ani din cauza unei răni prin împușcare, i-a oferit sticla sa cu apă unui alt soldat rănit, spunând:
„Nevoia ta este mai mare decât a mea.”
Nu este suficient să ne pregătim doar trusa materială de urgență. Este nevoie și de o „trusă morală de supraviețuire”.
Aceasta înseamnă să păstrăm în conștiința noastră un set de principii, valori și instrumente interioare care să ne ghideze acțiunile în vremuri de criză, haos sau incertitudine.
Vom avea nevoie de o busolă morală clară, de empatie, de gândire critică, de curaj, de solidaritate, de memorie istorică și de o doză sănătoasă de speranță.
O cămară plină este, fără îndoială, utilă.
Dar a ști, cu claritate și convingere, ce fel de ființă umană vrem să fim în momentele de încercare poate fi cu mult mai important.
Publicat pentru prima dată în decembrie 2025, pe site-ul internațional New Acropolis. Această versiune în limba română este o traducere a textului original în limba spaniolă.
Sportul nu este doar un mijloc de formare a individului, ci și o expresie profundă a vieții sociale, o realitate globală care implică responsabilitatea dezvoltării umane în însăși țesătura activităților cotidiene. Încă din Antichitate, marii filosofi au înțeles că desăvârșirea omului presupune o armonie între dimensiunile sale — fizică, morală și intelectuală.
În tradiția occidentală, gânditori precum Socrate, Platon și Aristotel au recunoscut rolul esențial al sportului în cultivarea virtuților fundamentale: înțelepciunea, curajul, cumpătarea și dreptatea. În cadrul sistemelor lor educaționale, formarea nu era fragmentată, ci integrată: elevii erau educați simultan în plan fizic, moral și intelectual, într-un spațiu comun al devenirii.
Acest spațiu, adesea în aer liber, reunea disciplinele științifice — matematica, fizica, astronomia — cu artele, muzica, poezia, instruirea militară și exercițiile fizice. „Gymnasium”-ul lui Socrate și Platon, urmat de „Lyceum”-ul lui Aristotel, reprezenta o sinteză vie a educației integrale.
Privind retrospectiv, nu este lipsit de ironie faptul că instituțiile moderne, orientate în mare măsură spre performanța academică, își au rădăcinile în aceste spații antice dedicate echilibrului dintre trup și suflet.
Pentru Platon, educația fizică nu era un scop în sine, ci un mijloc de formare a caracterului. „Antrenamentul fizic, nu mai puțin decât educația în literatură și arte, are legătură cu sufletul”, afirma el, subliniind unitatea profundă a ființei umane.
Această perspectivă distinge clar între exercițiul fizic integrat într-o educație armonioasă și antrenamentul orientat exclusiv spre performanță. Cultivarea unilaterală a corpului conduce, inevitabil, la dezechilibru, împiedicând atingerea idealului de kalokagathia — acel model clasic grecesc care unește frumusețea fizică și virtutea morală într-o expresie unitară a demnității umane.
Conceptul de kalokagathia reflectă aspirația către o personalitate completă, în care trupul și sufletul se află într-o relație de echilibru și complementaritate. În același spirit, Aristotel avertiza, în Etica nicomahică, împotriva oricărei dezvoltări exagerate și unilaterale, fie ea fizică sau intelectuală, afirmând că sensul vieții nu poate fi redus la o singură dimensiune.
Această viziune asupra sportului ca instrument de armonizare a ființei umane nu este specifică doar Occidentului. În Orient, dar și în Africa, activitatea fizică a fost înțeleasă, de-a lungul istoriei, ca parte a unui proces mai amplu de dezvoltare interioară.
În China antică, artele marțiale și tirul cu arcul erau practici profund impregnate de filosofia echilibrului și armoniei. În India, discipline precum Kabaddi sau Kho-Kho nu urmăreau doar dezvoltarea fizică, ci și consolidarea spiritului comunitar.
În multe societăți africane, sportul era inseparabil de ideea de interconectare umană. Filosofia Ubuntu — „Eu sunt pentru că noi suntem” — exprima convingerea că identitatea individuală se formează în relație cu ceilalți, iar activitățile fizice deveneau un mijloc de întărire a acestei legături.
De asemenea, în tradițiile yoghine din India, exercițiul fizic reprezenta doar o componentă a unei practici integrale, care includea disciplina mentală și dimensiunea spirituală. În numeroase culturi străvechi, sportul se împletea cu muzica, dansul și ritualul, creând un cadru simbolic în care corpul, mintea și sufletul se reuneau într-o experiență de comuniune cu natura și cu sacralitatea existenței.
Toate aceste tradiții ne arată că sportul și educația fizică ar trebui să contribuie la formarea unor indivizi capabili să se dezvolte armonios și să participe activ la viața comunității, prin cultivarea valorilor interioare.
Cu toate acestea, această perspectivă s-a estompat treptat, mai ales odată cu modernitatea, până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, când Jocurile Olimpice au fost reorganizate ca fenomen global, iar Olimpismul a fost formulat ca ideal.
Originare în Grecia antică, încă din anul 776 î.Hr., Jocurile Olimpice celebrau excelența fizică și virtutea atletică. De-a lungul timpului, ele au evoluat, dar au păstrat un nucleu simbolic profund.
Olimpismul, în sensul său autentic, nu este doar o competiție sportivă, ci o filosofie socială care promovează dezvoltarea globală a omului, înțelegerea între popoare, coexistența pașnică și educația morală.
Această viziune se exprimă prin câteva principii esențiale:
Simbolurile olimpice dau formă vizibilă acestor idealuri. Cele cinci inele interconectate, create de Pierre de Coubertin, reprezintă unitatea celor cinci continente și universalitatea spiritului olimpic.
Motto-ul CITIUS, ALTIUS, FORTIUS — „Mai repede, mai sus, mai puternic” — nu este doar un îndemn la performanță fizică, ci o chemare la depășirea propriilor limite, la aspirația continuă către excelență interioară.
Imnul și jurămintele olimpice adaugă o dimensiune etică profundă: ele exprimă angajamentul față de adevăr, dreptate și integritate. A rosti un jurământ înseamnă, în esență, a intra în acord cu propria conștiință și cu principiile universale care dau sens existenței.
Flacăra olimpică, aprinsă la Olympia și purtată până în orașul gazdă, simbolizează continuitatea dintre trecut și prezent, dar și forța transformatoare a focului.
Focul a fost dintotdeauna asociat cu purificarea, iluminarea și victoria asupra întunericului. El evocă, totodată, mitul lui Prometeu — acela care a adus focul oamenilor, oferindu-le nu doar putere, ci și responsabilitatea alegerii.
Astfel, fiecare participant la acest simbolic „lanț al focului” este invitat să-și depășească limitele și să armonizeze dimensiunile inferioare și superioare ale propriei ființe.
În prezent, nu de puține ori, aceste idealuri sunt umbrite de interese economice, politice sau de alte forme de diviziune. Sportul, asemenea altor domenii ale vieții, poate deveni uneori un teren al competiției lipsite de sens sau al intereselor înguste.
Și totuși, responsabilitatea nu aparține doar structurilor mari, ci fiecăruia dintre noi. Fiecare gest, fiecare alegere poate reînvia spiritul autentic al sportului.
Pentru că, în esență, sportul nu este doar despre a câștiga, ci despre a deveni.
Publicat pentru prima dată în februarie 2026, pe site-ul international New Acropolis. Această versiune în limba română este o traducere a textului original în limba spaniolă.
La momentul redactării acestui articol, inteligența artificială (IA) este deja, de ceva timp, unul dintre cele mai discutate subiecte la nivel mondial. Ea stârnește, în egală măsură, entuziasm puternic și îngrijorare profundă, întrucât reprezintă un factor major de schimbare, implicat deja în aproape fiecare aspect al vieții noastre.
În timp ce o gamă largă de posibilități extraordinare se deschide în fața noastră — reprezentând, probabil, doar vârful aisbergului în ceea ce privește impactul potențial al IA, atât în viitorul apropiat, cât și în cel îndepărtat — multe voci își exprimă îngrijorarea serioasă cu privire la implicațiile sale periculoase. Acestea variază de la șomaj masiv și consecințe etice grave, până la manipulări politice sau chiar scenarii catastrofale, care ar putea reprezenta o amenințare existențială pentru rasa umană.
Numeroase figuri cunoscute — precum istoricul prof. Noah Harari — alături de oameni de știință, dezvoltatori, guverne și instituții private, subliniază necesitatea urgentă de a reglementa evoluția IA, înainte ca aceasta să producă efecte drastice.
Inteligența artificială a devenit un protagonist central atât în teoriile utopice, cât și în cele distopice. Ea ridică întrebări practice, etice și filosofice despre direcția în care ne îndreptăm, iar, în contextul integrării sale tot mai profunde în viața noastră, aproape nicio ipoteză nu mai pare o exagerare.
Asemeni unei baghete magice, IA deschide o lume nouă de posibilități în fiecare domeniu în care este integrată. În același timp, deschide și ușa către pericole reale: pierderea controlului, dependența sau chiar distrugerea.
Pe măsură ce devine o parte tot mai intimă a vieților noastre, pare că, într-un timp relativ scurt — dacă nu chiar deja — va fi dificil să ne imaginăm viața fără ea. Tocmai de aceea este necesar să îi acordăm o atenție deosebită.
La fel ca orice unealtă, IA ne poate influența pozitiv sau negativ, în funcție de capacitatea noastră de a o înțelege și controla.
Un cuțit, un ciocan sau o secure pot fi folosite pentru a salva vieți, pentru a construi sau pentru a deschide drumuri, dar pot, de asemenea, să rănească sau să distrugă. Acest lucru arată clar că problema nu stă în unealtă, ci în modul în care este utilizată.
Același principiu se aplică oricărui instrument — fie că este vorba de un cui, o mașină sau o armă. Toate sunt mijloace care servesc unui scop, iar responsabilitatea utilizării lor revine omului.
În esență, IA nu este diferită. Totuși, ea ridică întrebări suplimentare, legate nu doar de utilizare, ci și de natura sa și de relația pe care o construiește cu ființa umană.
Acest articol nu își propune să ofere argumente pro sau contra. Însă, având în vedere amploarea influenței IA — adesea prezentată ca o „simulare a inteligenței umane”, un „supraom” sau chiar o „superinteligență” — devine necesar să ne punem întrebări filosofice fundamentale.
În special, este important să reflectăm asupra implicațiilor acesteia asupra autodeterminării noastre ca ființe umane.
Dacă atribuim inteligența unei funcții informatice, nu riscăm oare să pierdem legătura cu o dimensiune profundă a naturii noastre? Nu riscăm să încetăm să ne mai vedem pe noi înșine ca pe un mister ce așteaptă să fie descoperit?
Celebra inscripție de pe templul lui Apollo din Delphi — „Cunoaște-te pe tine însuți” — răsună de milenii ca o chemare către introspecție și trezire.
Dar poate această chemare să fie confundată cu performanța unei mașini de învățare?
Nu există riscul ca fascinația pentru capacitățile tehnologiei să ne îndepărteze de propria noastră conștiință?
Să nu uităm și forma completă a acestei idei:
„Cunoaște-te pe tine însuți și vei cunoaște universul și zeii.”
Această afirmație nu vorbește despre acumulare de informații, ci despre transformare interioară.
Platon descrie cunoașterea ca pe un proces de reamintire (anamneză), prin care conștiința se ridică spre o sursă de adevăr ce nu derivă din experiențele senzoriale, ci din intuiția realităților eterne.
Această perspectivă sugerează existența unei forme de inteligență profundă, inaccesibilă oricărui algoritm, oricât de sofisticat ar fi. Nu este vorba doar despre o diferență de capacitate, ci despre o diferență de natură.
În acest sens, problema inteligenței devine o problemă a sensului vieții umane și a descoperirii propriei identități.
Dacă ne imaginăm un dialog între Socrate și o inteligență artificială, am putea anticipa o conversație fascinantă.
Dar întrebarea esențială rămâne: ar putea Socrate, prin metoda sa maieutică, să trezească într-o mașină un adevăr interior?
Probabil că nu.
Pentru că metoda socratică nu urmărește transmiterea de informații, ci nașterea conștiinței.
Pentru grecii antici, Nous reprezenta capacitatea superioară a minții și a sufletului uman — o facultate care permite accesul la adevăruri universale.
Această inteligență nu este doar rațională, ci și intuitivă, fiind o punte între lumea sensibilă și cea a ideilor.
După cum subliniază filosoful Fernand Schwartz, dialectica socratică permite acestei inteligențe să perceapă adevărul și să îl aplice în viața concretă, realizând o legătură între „cer și pământ”.
Testul Turing, propus în 1950, încearcă să determine dacă o mașină poate imita comportamentul inteligent al unui om.
Dacă răspunsurile unei mașini sunt indistinguibile de cele umane, aceasta este considerată „inteligentă”. Însă această abordare ridică o problemă esențială: este inteligența doar imitație?
Sau implică și conștiință, înțelegere și sens?
Prof. Noah Harari evidențiază o distincție importantă: inteligența poate exista independent de conștiință.
Calculatoarele pot lua decizii complexe fără a avea experiență interioară. Această separare obligă la o reevaluare a modului în care definim inteligența umană.
Dacă nu suntem atenți, riscăm să ne redefinim pe noi înșine în termeni reduși, ignorând dimensiunile profunde ale existenței umane.
Filosofia indiană descrie Manas ca parte a unei triade superioare, alături de intuiție (Buddhi) și voință (Atma). Aceasta reprezintă esența identității umane.
Inteligența, în acest context, nu este doar calcul, ci discernământ — capacitatea de a distinge între real și ireal, o calitate numită Viveka.
Această facultate este profund legată de intuiție și nu poate fi redusă la procese mecanice.
Originea cuvântului „inteligență” sugerează capacitatea de a alege, de a discerne, de a înțelege.
Aceasta implică o perspectivă verticală asupra vieții — orientată spre sens și profunzime — și nu doar o analiză orizontală a datelor.
Simbolic, această inteligență este asociată cu focul — lumina conștiinței, evocată în mitul lui Prometeu.
Inteligența artificială are, fără îndoială, un potențial enorm de a ajuta umanitatea. Ea ne poate îmbunătăți viața în moduri greu de imaginat.
Dar, în același timp, ne provoacă să ne întrebăm: ce înseamnă, cu adevărat, să fim inteligenți?
Există în noi capacități unice, care nu pot fi replicate?
Suntem suficient de conștienți de propriul nostru potențial?
Marile tradiții ale înțelepciunii ne îndeamnă să urmăm calea auto-evoluției.
Ele ne amintesc că omul și lumea sunt mistere care trebuie descoperite. În acest context, inteligența artificială poate deveni nu un înlocuitor, ci un catalizator — o ocazie de a redescoperi adevărata natură a inteligenței umane.
Iar această descoperire începe, întotdeauna, cu o alegere: alegerea de a ne cunoaște pe noi înșine.
Publicat pentru prima dată în februarie 2025, pe site-ul internațional New Acropolis. Această versiune în limba română este o traducere a textului original în limba spaniolă.
Drumul filosofiei este lung, dar nu dificil. Este un drum al căutării, al învățării continue. Ne place să definim un filosof ca pe un căutător, un iubitor de înțelepciune. Un filosof este cel care își pune întrebări despre viață și încearcă să găsească răspunsuri – răspunsuri care pot fi valabile și utile pentru a da un sens vieții.
Astăzi, o întrebare ne reunește: Cum ne putem construi viitorul? Această întrebare poartă în ea însăși o afirmație: viitorul poate fi construit.
Să vorbim despre clădirea viitorului pare, la prima vedere, o afirmație directă, fără menajamente… și totuși, da, viitorul poate fi construit, deși trebuie să luăm în considerare anumite elemente dintr-o perspectivă filosofică.
Reprezentând o Școală de Filosofie în tradiția clasică, considerăm că teoria și practica trebuie să formeze o unitate inseparabilă și că, dacă punem în aplicare ceea ce învățăm, putem deveni actori în propriile noastre vieți, și nu doar spectatori manipulați de valul circumstanțelor.
În continuare, vom dezvolta această scurtă prezentare pornind de la elemente, învățături și concepte filosofice comparative din Orient și Occident, precum Viața, Timpul și Mintea, pe care le considerăm profund interconectate.
Am putea vorbi despre Viață ore întregi, zile, luni, ani – și totuși să nu ajungem la o concluzie finală, pentru că Viața este marele mister: nimeni nu-i cunoaște sursa. Putem interacționa cu viața, dar nu știm cu adevărat care este originea ei. Tot ce știm sunt câteva dintre caracteristicile ei. Cea principală și cea mai evidentă? Că viața este în mișcare, viața se mișcă.
Tot ceea ce participă la ceea ce numim viață este în mișcare; nu există nimic complet static, fix, nemișcat în spațiu și timp, iar din acest motiv am putea spune că principala caracteristică a vieții este mișcarea. Numim această mișcare a vieții „evoluție” și, prin urmare, spunem că, în cadrul vieții, toate formele de ființe vii sunt ființe aflate în evoluție.
De asemenea, nu putem separa viața de conceptele de energie și materie. Astăzi știm, datorită progreselor științifice, că orice formă de viață este o formă de energie și, într-un anumit fel, și o formă materială. Este foarte posibil ca întreaga energie să fie o formă de viață și ca totul, absolut totul, să se afle într-o mișcare continuă.
Apoi avem conceptul de Timp. În cadrul vieții există ceva la fel de intangibil, la fel de greu de prins, precum timpul. Am putea vorbi mult și despre timp, dar să menționăm doar una dintre caracteristicile sale: timpul este un factor limitativ – în momentul în care apare, el impune deja o limitare.
Pentru că timpul ne aduce toate lucrurile, dar ni le și ia. Ne aduce tinerețea, iar tinerețea dispare într-o bună zi. Ne aduce „norocul” și avem momente de noroc, dar timpul ni-l și ia, și apar momentele de „ghinion”. Timpul ne aduce bucurie, ne aduce oameni dragi alături, dar timpul, mai devreme sau mai târziu, ia totul. Totul se degradează, totul este împins spre dispariție.
Timpul este un factor limitativ pentru că putem face multe lucruri în viață, dar există un moment potrivit pentru fiecare: timpul ne limitează. Dacă vrem să urmăm o carieră sau să practicăm un sport, există un timp pentru asta. Știu că îmi vei spune: „Dar și la 90 de ani poți face sport sau poți urma o carieră!” Așa este, dar există un timp pentru a face lucrurile, iar cu toții știm asta din propria experiență.
Chiar și în natură există un timp pentru semănat, un timp pentru așteptare și un timp pentru recoltă. Timpul este un limitator: ne aduce multe oportunități, dar ni le și ia. Ușile pe care ni le deschide timpul nu sunt veșnice, iar pentru toate există un moment potrivit. Ca să spunem așa, timpul este măsurat.
Și apoi trebuie să vorbim despre Minte. Mintea umană este ceva aflat în continuă dezvoltare și este învăluită de caracteristicile timpului; este o minte care poate reconstitui trecutul, o minte care proiectează viitorul. Mintea păstrează amintiri plăcute și încearcă să facă acele momente fericite să apară din nou în viitor și să le prelungească în timp.
Mintea noastră poate planifica sau visa acel viitor și o face în funcție de dorințele sale, dar și în funcție de acele forțe care o mențin într-o luptă constantă: ceea ce ne place, ceea ce nu ne place, ceea ce ne-a adus durere, ceea ce ne-a adus plăcere.
Dar este clar că mintea modifică percepția timpului, pentru că atunci când suntem liniștiți, timpul trece foarte repede; când mintea noastră face ceea ce îi place și este antrenată, timpul zboară, după cum spuneau romanii. Însă, când ne plictisim, când trebuie să suportăm ceva ce nu ne place și nu avem altă opțiune, timpul nu trece niciodată – el curge încet, încet, încet…
Toată această aparență de încetinire sau de accelerare în raport cu trecerea timpului este un produs al minții. Și ceea ce spunem este că ne putem construi viitorul dacă reușim să combinăm în viață, într-un mod eficient, puterea Minții și forța Timpului.
Să explicăm acest lucru apelând la părinții noștri culturali: grecii. Știți că școala noastră de filosofie se bazează pe un studiu comparativ al gândirii atât din Est, cât și din Vest și, în acest caz, pentru a ilustra aceste trei concepte, vom apela la cultura greacă.
În lumea greacă antică trebuie să vorbim despre Hesiod și Homer. Știm cu toții că Grecia a fost leagănul civilizației noastre occidentale, lucru care aproape că nu mai trebuie spus. Dacă studiem sau călătorim, vom găsi influența culturii grecești în aproape toate aspectele vieții.
Ei bine, marele educator al grecilor a fost Homer, cunoscut datorită poemelor sale despre Războiul Troian. Iliada – pe care aproape toți am citit-o – și Odiseea, care povestește aventurile lui Odiseu, au marcat profund cultura greacă.
Homer este părintele culturii grecești. Se crede, în general, că mentalitatea greacă s-a născut sub influența textelor poetice ale lui Homer; însă, pe lângă Homer, a existat Hesiod, despre care știm foarte puțin. Unii spun că a trăit mai târziu, alții că a fost contemporan cu Homer și există chiar dovezi că ar fi fost mai în vârstă decât Homer.
Una dintre mărturii este foarte interesantă, deoarece menționează că, la un moment dat, cei doi au concurat în fața unui juriu specializat pentru a vedea care este poetul mai bun… se spune că Hesiod a câștigat. Hesiod a fost considerat superior pentru că – potrivit textelor – Homer cânta despre război și îi îndemna pe oameni spre război, pe când Hesiod cânta despre pace, iar pacea, după cum știm cu toții, este superioară războiului.
Hesiod a fost un personaj misterios. A scris inspirat de muze, fiind un păstor care trăia pe Muntele Helicon, locul în care acestea sălășluiau. În scrierile sale, invoca mereu memoria, pe Mnemosyne, și pe fiicele ei, cele nouă muze.
Hesiod explică faptul că, la începutul tuturor lucrurilor, exista o triadă; aceasta era singura care exista și din care a izvorât tot restul. Triada nu putea fi separată; triada profund și strâns unită era Haos, Gaia și Eros. Aici încep cheile pentru a încerca să înțelegem de ce viitorul poate fi schimbat și de ce depinde, în mare măsură, de noi.
Haosul nu era dezordine, deoarece Hesiod vorbește despre haos ca despre ceva omogen. Etimologia cuvântului provine de la ceva asemănător cu „deschidere”, care, în greacă, înseamnă vidul ce se deschide. Din acesta izvorăște materia: Gaia (Geea).
Unii vorbesc despre Gaia ca despre Pământul nostru, dar în realitate ceea ce reprezintă Gaia este materia, materia primordială care începe să creeze forme diferite și să se miște. Toate formele diferite pe care le putem vedea în existență sunt forme ale Gaiei, ale acelei materii primordiale.
Apoi îl avem pe Eros, iubirea primordială. Eros este constructorul universului, potrivit lui Hesiod. Eros este marele arhitect, Demiurgul. El este cel care diferențiază și organizează materia, iar aici începe o altă formă de mișcare, pentru că materia diferențiată începe să se atragă sau să se respingă reciproc. Din momentul în care Eros apare în Univers, toate lucrurile încep să se miște fie prin atracție, fie prin respingere.
Gaia însăși îl naște pe Uranus, cerul înstelat, și împreună cu el începe să aibă copii. Unul dintre acești titani este Cronus, Timpul, pentru că timpul vine după viață, care este materia în mișcare. Cronus este un limitator. Cronus este zeul care își castrează tatăl, pe Uranus, și de atunci preia supremația.
Trebuie să-l castreze pe Uranus, este obligat să facă asta: îi taie organele genitale pentru ca materia să nu mai poată produce. Acum avem deja timpul ca factor limitator, ca pe ceva care oprește un proces, ceva care îl întrerupe.
Cronus preia supremația. Uranus, cerul înstelat, este compensat și primește darul profeției, iar de aici, probabil, provine zicala că viitorul este scris în stele. Uranus își arată puterea și îi proorocește lui Cronus că va fi detronat de unul dintre fiii săi.
Parcurgem acest întreg proces. Apare Zeus, unul dintre fiii lui Cronus. Cronus, confruntat cu această profeție că va fi detronat, începe să-și înghită toți fiii. Timpul devorează totul, creează și devorează în același timp.
Cronus își înghite toți copiii, cu excepția lui Zeus, care reprezintă factorul mental. Când mintea apare, atunci mintea are putere asupra timpului. În cele din urmă, Zeus ajunge să domnească, se stabilește dinastia olimpiană în Grecia, iar Zeus preia supremația.
Dar mintea, după cum am spus la început, este ceva ce trebuie dezvoltat. Zeus trebuie să lupte împotriva formelor vechi, împotriva foștilor fii ai lui Cronus, împotriva forțelor străvechi ale cosmosului, împotriva unei serii de elemente și obstacole care apar. Zeus este în proces de formare, dar este foarte puternic și poate modifica timpul.
De fapt, după cum știm cu toții, Zeus îl învinge pe Cronus: mintea poate învinge timpul. De aceea spunem că viitorul poate fi construit, pentru că mintea poate influența timpul, care face parte din viață.
Viața în mișcare are o direcție, are un sens, pe care de obicei îl numim „sensul vieții”. Astfel, putem influența sensul și direcția vieții pentru fiecare dintre noi. Cum? Prin minte și în timp.
Dar să ținem cont de următorul lucru: mintea este ceva ce trebuie dezvoltat. Nu este încă pe deplin dezvoltată, altfel nu am avea nevoie de filosofie. Amintește-ți ce am spus la început – filosoful își pune întrebări pentru că sunt multe lucruri pe care nu le știe. Vrea să știe pentru că nu știe; este conștient că îl înconjoară misterul și vrea să ajungă la ceea ce nu are, să înțeleagă ceea ce ignoră și nu cunoaște.
Este evident că mintea nu este pe deplin dezvoltată. Dacă ne uităm în jur, la lumea noastră, în acest moment – în care am dezvoltat atât de multe lucruri și am avansat în atât de multe aspecte ale vieții – totuși milioane de oameni suferă de foame și milioane nu au adăpost, hrană, ajutor. Este clar că mințile noastre sunt încă în dezvoltare, pentru că, dacă am trăi într-o lume condusă de cei mai buni dintre oameni, nu am fi în situația în care ne aflăm acum. Și este o situație generalizată, vorbesc despre lumea în ansamblu.
Știm că toți suntem în curentul vieții; în loc să fim bușteni aruncați în acest curent și purtați de el, lovindu-ne unii de alții, plutind oriunde ne poartă viața, fără să putem face nimic, Filosofia Naturală ne învață că putem transforma acest buștean într-o barcă sau într-o canoe; că acest buștean poate fi sculptat, lustruit, i se poate da forma potrivită pentru a putea naviga.
Acest lucru poate fi făcut de mintea noastră. Fiecare dintre noi poate face asta pentru a-și conduce viața. Pentru că o canoe poate merge chiar și împotriva curentului, poate naviga pe râul vieții; poate merge unde vrea să meargă, nu unde merg toți, nu unde ne poartă împrejurările.
Putem merge unde ne dorim, putem înfrunta vremea. Deși, da, trebuie să navigăm. Nu putem ieși din curentul vieții, trebuie să învățăm să navigăm.
Și aici vine cealaltă întrebare, cea care ne-a adunat astăzi: Cum putem construi viitorul? Am enumerat cinci elemente. Nu cred că sunt singurele; poate nici cele mai importante, dar sunt elemente pe care noi, cei care urmăm această cale a înțelegerii filosofiei – prin cursurile noastre, exercițiile noastre, timpul pe care îl dedicăm reflecțiilor – am reușit să le verificăm de-a lungul parcursului nostru filosofic.
În primul rând: timpul trăit. Pentru a ne proiecta înainte, pentru a construi viitorul, pentru a fi într-un fel stăpâni pe noi înșine, trebuie să ținem cont de propriul nostru trecut. Ce vom face cu trecutul nostru? Putem să-l ignorăm? Putem să-l uităm? Putem să-l negăm pentru că nu este prea plăcut? Ce vom face cu trecutul pentru a putea să ne lansăm înainte?
Trecutul nostru trebuie să fie solid, dar și asimilat corespunzător; nu-l putem ignora sau răsturna, pentru că o parte din viața noastră s-a fixat acolo, prinsă în timp, și nu poate fi schimbată. Trebuie să acceptăm că este, practic, singurul lucru care nu poate fi modificat, deși putem cere iertare pentru ceva ce am spus sau făcut, însă ceea ce am spus sau făcut rămâne deja spus și făcut.
Așadar, trebuie să-l asimilăm, să-l integrăm în viața noastră; aceasta este o atitudine inteligentă. Pentru că pare să existe o lege în Natură care spune că toate etapele prin care am trecut rămân în noi, într-un fel. Vom păstra întotdeauna ceva din copil, ceva din tânăr, ceva din adult.
Din punct de vedere filosofic, trecutul poate fi un piedestal pe care putem sta pentru a ne lansa în viitor, poate fi un motor, ceva care ne poate da impuls, ceva care ne poate ajuta să învățăm…
La nivel colectiv, istoria ne arată, de asemenea, că toate procesele prin care a trecut umanitatea rămân în noi. Rămâne în noi ceva din rebeliunea tuturor revoluțiilor prin care a trecut omenirea. Rămâne în noi – chiar dacă nu am fost prezenți atunci, nici în acel moment, nici în acel loc – ceva din efortul depus pentru a eradica sclavia în lume.
Rămâne în noi ceva din nomazi; ne place să ne mișcăm dintr-un loc în altul, cu ochii fixați spre orizont. Rămâne în noi ceva și din oamenii sedentari, iar nouă ne place să avem un loc către care să ne putem întoarce mereu, unde să ne odihnim de povara vieții.
Totul lasă o amprentă asupra noastră. De aceea, trecutul nostru trebuie integrat într-un mod firesc, conștient și fără traume, deoarece trebuie să ne simțim în siguranță în raport cu propriul nostru trecut. Nu contează cum a fost acel trecut; dacă vrem să ne proiectăm spre viitor, el trebuie să fie o piatră solidă în existența noastră, altfel riscăm să ne construim viitorul pe o fundație slabă.
Iar singurul lucru care ne mai rămâne este viitorul: „Astăzi este prima zi din restul vieții noastre”. Și tocmai de aceea trebuie să începem construcția pe baze solide, cum ar fi, de exemplu, trecutul. Trebuie să avem memorie, memorie istorică, pentru a începe să ne clădim pașii viitori.
Acest aspect este la fel de important ca prezentul, care este locuința realității – locul în care trăiește realitatea acum. Trebuie să fim foarte conștienți că cel mai greu, dar și cel mai necesar lucru, pentru ca prezentul să fie solid, este obiectivitatea.
Este foarte greu să fim obiectivi; să ne privim și să ne vedem așa cum suntem cu adevărat, să ne evaluăm așa cum suntem în realitate. Este foarte greu să nu ne mințim singuri.
Când începem să ne îngrășăm puțin, poate ne uităm în oglindă, ne privim din profil și ne mințim, încercând să ascundem faptul că silueta noastră nu mai este cea de altădată. Când ne cade părul, noi, domnii, credem că nu se observă prea tare, că depinde din ce unghi te uiți, că nu e chiar așa rău. Și mereu găsim alți oameni cu și mai puțin păr decât noi și ne consolăm prin comparație. Ne este foarte greu să fim obiectivi în legătură cu propria noastră viață.
Credem că avem un simț atât de rafinat al calității, încât suntem noi cei care nu acceptăm compania altora, în loc să recunoaștem că nimeni nu ne suportă. Nu recunoaștem că am abandonat pe cineva, ci pretindem că am fugit după ajutor; cum am putea să-l fi lăsat baltă? Nu vom admite niciodată că ne-a fost puțin frică și că, deși am spus da, apoi am spus nu. Ne-am încălcat angajamentele pentru că instinctul ne spunea că trebuie să ne retragem. Ne-am încălcat promisiunile pentru că instinctul de supraviețuire este mai puternic decât multe raționamente.
Dacă ne uităm în cărțile de istorie, vom vedea că este foarte greu să fim obiectivi, pentru că același fapt este povestit în moduri diferite. Dacă citim ziarele de astăzi, este foarte greu să fim obiectivi, pentru că, în funcție de ziar și de orientarea sa socială, vom vedea că același eveniment, petrecut azi sau ieri, este relatat într-un fel într-un ziar și altfel în altul.
Este foarte greu să fim obiectivi; ar trebui să învățăm să păstrăm o distanță față de lucruri, o distanță în interiorul nostru și o distanță față de noi înșine.
Acest lucru este esențial pentru a putea merge înainte, pentru a ne putea lansa în viitor, pentru că, dacă avem o viziune distorsionată asupra propriei persoane, va fi foarte dificil să ne atingem visele și scopurile. Pornim de la un punct de plecare slab, greșit, șovăielnic, și singurul lucru pe care îl vom obține va fi să cădem, mai devreme sau mai târziu.
Dar, dacă reușim să avem ambele picioare bine așezate pe pământ – unul în trecut și celălalt în prezent – putem începe să pășim spre viitor cu o oarecare siguranță.
De asemenea, trebuie să începem să luăm în considerare simbolurile și limbajul simbolic. Există multe tipuri de limbaj. Animalele au propriul lor limbaj: limbajul păsărilor, al delfinilor. Există limbajul vremii, pe care meteorologii știu să-l descifreze și apoi să-l traducă pentru a ne spune ce urmează mâine sau săptămâna viitoare. Există limbajul gesturilor, există limbajul adulților, există limbajul copiilor, care au propriul lor mod de a se exprima.
Ce înseamnă asta? Că în jurul nostru există multe realități. Există realități cronologice, istorice, dar există și realități psihologice, mitologice, simbolice. Există diferite moduri de a privi realitatea.
De exemplu, să ne uităm la realitatea noastră istorico-cronologică: am ajuns în această sală în jurul orei șapte seara, am petrecut deja aproape trei sferturi de oră ascultând un om care spune lucruri ciudate; vom vedea la final dacă are vreun cap și vreo coadă… Aceasta este o realitate cronologică: peste o jumătate de oră vom fi poate la o bere cu prietenii sau la un ceai cu persoana iubită, sau poate vom fi ieșit la plimbare ori la cină. Este o realitate istorică, cronologică: am ajuns pe strada Pizarro nr. 19, am urcat niște scări și ne-am adunat cam 30–35 de persoane… Asta este adevărat, este o realitate.
Totuși, există și o altă realitate, un alt mod de a privi exact aceeași situație. De exemplu, această sală este orientată spre est, eu privesc spre vest, dar voi toți priviți spre est. Estul este locul de unde răsare soarele, așa că suntem orientați; ne aflăm, de fapt, într-o conferință cu conținut filosofic, încercând să ne orientăm: în prezent, în trecut și, sperăm, și în viitor. Dorim să ne orientăm într-un fel, să avem repere în viață. Aceasta este o realitate psihologică.
O altă realitate de acest tip este că ne aflăm într-un loc în care lumina vine de sus, becurile sunt pe tavan. Este un simbol, dar și o realitate psihologică, pentru că lumina – claritatea lucrurilor – vine din stări superioare de conștiință, vine din capacitatea noastră de a ridica mintea tot mai sus. Aceasta este o realitate simbolică.
O altă realitate simbolică este că stăm – sper că destul de confortabil – pe scaune sau fotolii roșii. Știți că roșul simbolizează lucrurile cele mai materiale: pasiunea roșie sau furia roșie, rușinea roșie sau căldura roșie. Într-un fel, suntem cu toții foarte confortabili pentru că suntem prinși în confortul materiei.
Cine se lasă purtat de materie devine foarte comod, iar confortul începe să joace un rol tot mai important în viața sa. Iar când ne vom ridica, la sfârșitul acestei conferințe, să plecăm, și aceasta va fi un simbol. A te ridica în picioare este un simbol și, totodată, o realitate simbolică: vai de acel om care nu este în stare să se ridice, nu neapărat fizic, ci lăuntric.
Pentru că atunci când un om se ridică, el mărturisește condiția sa de ființă umană – că nu este o fiară, că nu este un animal, că poate merge drept, că poate privi în sus, spre stele; că nu este nevoit să caute tot timpul hrana sub el sau să se uite doar la ceea ce este murdar, josnic. Nu ați observat că, de multe ori, în teatre sau la spectacole, pentru a-i mulțumi artistului și a-i aduce un omagiu, oamenii nu doar aplaudă, ci unii se și ridică în picioare?
Realitatea despre care vorbeam, pentru a fi o realitate completă, trebuie să țină cont și de toată acea lume simbolică și mitologică ascunsă care ne înconjoară. Pentru că, deși toți avem o istorie cronologică – copilul s-a născut într-un anumit an, într-o anumită zi, într-un anumit loc, i s-a pus numele Pepito, a crescut, s-a căsătorit, a avut copii, locuiește aici sau acolo, cântărește atât, are atâta înălțime… – este la fel de adevărat că toți avem visuri ale sufletului, pentru că toți ne-am dori să fim mai buni decât suntem, mai puternici decât suntem, mai mari decât suntem.
Aceasta este realitatea noastră psihologică, este partea noastră mitică, simbolică, iar acea parte se exprimă prin mituri, iar miturile capătă sens prin simbolurile pe care le întruchipează. Aceasta face parte din limbajul vieții și tocmai de aceea ar trebui să știm să citim, să interpretăm, să ascultăm ceea ce viața ne spune, pentru a putea merge mai departe; pentru că, pe lângă toate celelalte limbaje despre care am vorbit deja, nu are oare viața un limbaj al ei?
Există lucruri care ni se întâmplă, există oameni pe care îi întâlnim, există visuri pe care le avem, în somn sau în stare de veghe. Acestea sunt pline de simboluri și, posibil, viața ne vorbește; doar că noi nu știm să ascultăm, nu știm să interpretăm ceea ce ne spune viața.
De aceea trebuie să ne raportăm la simboluri, pentru că ele sunt cheile care deschid anumite porți ale conștiinței noastre. Asta este, de fapt, un simbol: o cheie. O cheie care deschide porțile necesare pentru împlinirea noastră umană, pentru dezvoltarea și creșterea noastră interioară.
Trebuie, de asemenea, să ținem cont de cicluri, trebuie să înțelegem că viața nu se mișcă într-un mod liniar. Totul în viață se mișcă într-un mod curbat, circular sau eliptic… absolut totul; așa se mișcă planetele, soarele, galaxiile, atomii care compun toate lucrurile. La fel este și viața noastră – nu este o linie dreaptă.
Trebuie să ținem cont de cicluri și nu mă refer la dualitate, pentru că ciclurile nu se bazează pe ceva atât de simplu precum dualitatea: bine-rău, sus-jos, aproape-departe, ca să dăm doar câteva exemple. Nu. Ciclurile trec printr-o serie de etape, patru etape mai exact, iar în această privință sunt de acord atât filosofii Orientului, cât și cei ai Occidentului – Hesiod, Platon și chiar Cervantes, dragul nostru Cervantes.
Toți vorbesc despre patru etape prin care trece viața în timp: o etapă de aur, una de argint, una de bronz și una de fier, iar acestea se regăsesc în civilizații. De asemenea, și în fiecare ființă umană: copilărie, tinerețe, maturitate și bătrânețe – patru etape, precum cele patru anotimpuri care formează un an.
Iar în cadrul acestor patru mari etape sau cicluri există microcicluri, microetape. În etapa noastră de aur, nu totul va fi strălucitor – vor exista și momente de durere, de întuneric, de tristețe; iar, pe de altă parte, în cele mai grele etape ale noastre, vor exista și clipe interesante, pentru că microciclurile se află în interiorul marilor cicluri.
Cel mai important lucru este că nu se trece direct de la o etapă de aur la una de fier; nu există schimbări bruște în natură sau în viață. Totul este gradual, totul se întâmplă puțin câte puțin, aproape insesizabil.
Dar toți vom avea una sau mai multe etape de aur în viață… Deși știm cu toții că timpul aduce ceea ce aduce și apoi ia înapoi. Etapele de aur, acele momente strălucitoare, se vor sfârși; vom avea etape de argint și, cu trecerea timpului, etape de bronz, până vom ajunge la etapele de fier – cele mai grele, cele mai dure și cele mai întunecate, atât din punct de vedere exterior, cât și interior.
Pe scurt, atunci când vorbim despre epocile sau etapele de fier, ceea ce spunem este că nedreptatea stăpânește lumea. Iar când vorbim despre etapele de aur, ne referim la perioade în care domnește armonia; în care ființa umană se poate exprima deplin, în care potențialul interior se poate dezvolta, în care lucrurile sunt firești și fiecare lucru se află la locul său.
În etapele de fier este exact invers – există multă confuzie, multă dezordine; iar în etapele de aur, judecătorii sunt judecători, politicienii sunt politicieni, sportivii sunt sportivi și actorii sunt actori.
Când totul se amestecă, rezultatul este o confuzie generală și nici nu mai știi ce este ce. Mai presus de toate, domnește nedreptatea; cei puternici nu mai au limite, nu mai au frâne; acționează fără opreliști în aceste etape de fier.
Aceasta la nivel istoric. Dacă traducem la nivel individual, vom vedea că și fiecare dintre noi trece prin astfel de etape, posibil de mai multe ori de-a lungul vieții. Oricât de clar ne-ar fi drumul, oricât de bine ne-am cunoaște direcția și proiecția spre viitor, trebuie să ținem cont de cicluri: vor exista zile proaste, momente cumplite, vom fi nevoiți să luptăm din greu.
Chiar și lucrurile pe care le-am obținut până acum nu au venit ușor. Pentru că nimic nu este ușor, iar menținerea acestor lucruri cere efort; cei care se relaxează și se culcă pe lauri pot sfârși prin a pierde tot. Lucrurile pe care viața ni le oferă – cel mai probabil pentru că le merităm – dacă nu știm să le păstrăm și le neglijăm, este foarte posibil ca viața însăși, prin intermediul timpului, care este unul dintre slujitorii ei, să ni le ia înapoi.
Și, în cele din urmă, considerăm că este esențial să știm cum să folosim libertatea. Nu doar să o folosim, ci să știm cum s-o folosim. Nu doar acea libertate măruntă care, pentru unii, înseamnă să faci ce vrei – aceasta fiind, de fapt, cea mai superficială formă de libertate.
Vorbim despre a ști cum să folosești libertatea; nu doar să o exerciți, ci să o înțelegi. Din punct de vedere filosofic, a ști să folosești libertatea înseamnă a ști să alegi, a ști să mergi în pas cu sensul vieții, a trăi în armonie cu curgerea vieții. Problema este că, pentru a face acest lucru, trebuie să știm încotro merge viața.
Încotro se îndreaptă viața? Putem afla? În ce direcție ar trebui să meargă ființa umană?
Să revenim la început. Eros este Demiurgul, constructorul universului, iubirea primordială. Eros este arhitectul; el clădește universul. Iar primul lucru pe care îl face un arhitect sunt planurile, modelele. Iubirea primordială, ca arhitect, creează arhetipurile.
Aceste arhetipuri sunt modele și surse – ele se află atât la început, cât și la final; sunt inspirație și motor. Ne impulsionează, ne atrag, ne inspiră. Iar toți acești autori sunt de acord că noi, oamenii, fie că vrem, fie că nu, iubim aceste arhetipuri – pentru că ele sunt construite de Eros, iubirea primordială.
Cele patru mari arhetipuri care guvernează evoluția umană, conform lui Platon, sunt: Binele, Frumosul, Dreptatea și Adevărul. Filosofii platonici și neoplatonici ne spun că oamenii iubesc aceste arhetipuri, aceste modele, pentru că ele sunt create de Eros, iubirea primordială.
Astfel, fie că suntem conștienți sau nu, întreaga noastră viață se desfășoară în direcția acestor modele: modelul frumuseții, al binelui, al adevărului și al dreptății. Iar atunci când ne apropiem de aceste arhetipuri în mod conștient și voluntar, devenim mai liberi. Aceasta este ceea ce ne permite să ne eliberăm de anumite legături, ceea ce ne ajută să ne desprindem de „ce vor spune alții”, de opinia publică inconștientă și de ceea ce astăzi ni se impune drept „corect politic”.
Să ne apropiem de aceste arhetipuri, să tindem spre ele, să ne folosim libertatea pentru a intra conștient în curgerea vieții – iată ce ne oferă cu adevărat demnitate ca ființe umane. Asta dă valoare vieții noastre.
Acesta este adevăratul sens al libertății: să știm cum să ne armonizăm mica noastră viață cu ritmul Marii Vieți. Dacă suntem capabili să ne îndreptăm către aceste arhetipuri, vom putea înțelege că epoca rațiunii de dragul rațiunii a murit sau este pe cale de dispariție. „Raționalismul” este cel care a construit lumea în care trăim astăzi și pe care o resimțim cu toții.
Poate că a venit momentul să începem să ascultăm inima și să ne desprindem puțin de rațiune. Poate că ar trebui să nu mai dăm atâta importanță statisticilor, cifrelor, recensămintelor, previziunilor, bilanțurilor…
Nu este oare timpul să ne ascultăm inima? Nu ne spune inima că nimic nu este mai presus decât Adevărul? Nu ne spune că mâna dreptății ar trebui să ajungă la toți, că nu ar trebui să aibă preț, că nu poate fi cumpărată, că nu trebuie să fie folosită de cei puternici în defavoarea celor slabi sau lipsiți de apărare?
Nu ne spune inima că Frumosul și Binele nu depind de opinia publică, nici de criticii de artă care scriu pe ici, pe colo, mai bine sau mai rău, plătiți de puternicii vremii? Frumosul și Binele nu depind de asta. Ele ating inima noastră, ne înalță și nu depind nici de modă, nici de părerea mulțimii.
Nu e oare momentul să începem să mergem din propria voință, să navigăm pe acest ocean al curgerii vieții în barca noastră proprie, asemenea miticului Ulise, acel peregrin al mărilor, acel Odiseu care călătorește pe drumuri fără sfârșit pentru a ajunge acasă și a-și recâștiga ceea ce-i aparține?
Nu e oare timpul ca fiecare dintre noi să înțeleagă că suntem precum Ulise, că navigăm spre Ithaca? Așa cum Ulise s-a legat de catargul corăbiei sale, nu ar trebui și noi să ne legăm de forța și puterea care emană din aceste arhetipuri? Nu ar trebui ca viața noastră să fie ghidată de ceea ce este drept, de ceea ce este bun, de ceea ce este frumos, de ceea ce este adevărat?
Poate că doar astfel vom putea supraviețui cântecelor sirenelor și evita pericolele și ispitele care ne pot abate de la drum.
Pentru că, într-o zi, dragi prieteni, cu toții vom ajunge la Ithaca. Acolo ne așteaptă sfârșitul drumului, sfârșitul întregii noastre existențe. Să ajungem în țara noastră, acasă, în adevărata noastră patrie – care nu este altceva decât reîntâlnirea cu sufletul nostru nemuritor.
Iar dincolo de asta, învăluit în ceața Misterului, ne așteaptă contactul cu Acela care dă naștere la tot și care este sfârșitul a tot, care guvernează atomii și galaxiile, care este Marele Necunoscut – dar pe care toate popoarele, în toate timpurile și în limbi diferite, L-au numit Dumnezeu.
Publicat pentru prima dată în mai 2019, pe baza unei conferințe susținute la Espacio Victoria, Madrid, în colaborare cu Noua Acropolă. Această versiune în limba română este o traducere a textului original în limba spaniolă.
Building The Future
Evenimentul din 21 martie, organizat la Chișinău în cadrul Proiectului HYPATIA, nu a fost doar o prezentare despre personalități feminine remarcabile, ci o invitație sinceră la responsabilitate interioară. Așa cum a fost formulată și în comunicarea publică a evenimentului – „ce fel de femei construiesc o cultură care rezistă în timp?” (Facebook) – întrebarea nu se oprește la trecut, ci continuă în fiecare dintre noi.
Prin evocarea unor figuri precum Regina Maria, Elena Alistar sau Maria Cebotari, s-a evidențiat un adevăr esențial: valorile autentice nu lipsesc din istorie, dar devin vii doar atunci când sunt asumate și trăite în prezent.
Astfel, concluzia acestui eveniment nu este una contemplativă, ci activă: nu ducem lipsă de modele, ci de curajul de a le continua. Cultura nu se transmite prin admirație pasivă, ci prin acțiuni concrete, prin alegeri zilnice și prin asumarea valorilor în viața personală și socială.
În cele din urmă, fiecare participant a fost chemat să răspundă, în mod autentic, la o întrebare simplă și profundă:
vom rămâne spectatori ai valorii… sau vom deveni purtători ai ei?
FilosofieAplicata #ValoriUmane #CulturaVie #ModeleDeViata #Responsabilitate #DezvoltarePersonala #EducatieCulturala #FemeiCareInspira #IstorieVie #ActiuneCuSens #Constiinta #Transformare #NewAcropolis #Hypatia #Chisinau
Sâmbătă, 14 martie, în cadrul Proiectului SOPHIA – Club de lectură filosofică, am deschis prima întâlnire din acest an cu o temă care ne privește pe toți: „Scara iubirii” din dialogul Banchetul de Platon.
Am pornit de la o întrebare simplă: Ce este iubirea?
Dar, pe parcurs, am descoperit ceva mult mai profund…
💬 Iubirea nu este doar despre a simți. Este despre a deveni.
✨ Platon ne arată că iubirea poate fi un drum:
— de la atracția pentru o persoană— la aprecierea frumuseții sufletului— la iubirea pentru idei, valori și adevăr— până la dorința de a trăi în acord cu binele⚖️
Diferența? Unii rămân la începutul acestui drum. Alții aleg să crească.🌿 Iar filosofia ne oferă exact acest lucru: instrumente pentru a înțelege și a transforma viața noastră.
📍 Dacă simți că e momentul să mergi mai departe…te invităm la:
✨ Cursul „Drumul spre cunoaștere de sine”
🗓 Sâmbătă, 21 martie
🕥 Ora 10:30
🎁 Primele 3 lecții sunt gratuite
Este un curs pentru cei care:
— caută sens și direcție
— vor să se înțeleagă mai bine
— simt că pot mai mult, dar nu știu încă „cum”
💡 Nu este un curs teoretic. Este un spațiu de transformare reală.
📩 Dacă vrei să participi, scrie în comentariu:„FILOSOFIE PRACTICĂ”și îți trimitem toate detaliile.
💬 Pentru că uneori, tot ce avem nevoie este:un loc potrivit, o întrebare bunăși oameni cu care să căutăm răspunsuri.
#newacropolismoldova #scoaladefilosofie #chisinau #dezvoltarepersonala #cunoasteredesine
CE PURTĂM, DE FAPT, LA PIEPT ÎN ZIUA DE 1 MARTIE? UN SIMPLU ȘNUR ROȘU ȘI ALB?
Sau o memorie vie a unei înțelepciuni arhaice despre timp, ciclicitate și transformare?Mărțișorul este unul dintre cele mai vechi simboluri ale spațiului sud-est european. Dincolo de caracterul său festiv, el păstrează urmele unei mentalități tradiționale în care omul trăia în acord cu ritmurile cosmice și înțelegea că începuturile nu sunt întâmplătoare — ele sunt acte sacre de reînnoire.
ORIGINEA ISTORICĂ: UN ÎNCEPUT DE AN
În vechime, luna martie marca începutul anului agrar. Nu era doar schimbarea unui anotimp, ci un nou ciclu al timpului. Omul tradițional știa că existența este ciclică, iar fiecare primăvară reprezenta o regenerare a ordinii naturale.
Mircea Eliade observa că, în mentalitatea arhaică, începutul unui nou ciclu temporal nu este doar cronologic, ci ontologic: „Repetarea simbolică a creației este modul prin care omul participă la reînnoirea lumii.” Astfel, gestul purtării Mărțișorului era o participare conștientă la această reînnoire.
ALB ȘI NEGRU – POLARITATEA PRIMORDIALĂ
Puțini știu că în formele sale foarte vechi, șnurul mărțișorului nu era doar roșu cu alb. În anumite zone și perioade, el era alb cu negru.
Alb – lumină, început, claritate.
Negru – potențial, taină, adâncime.
Nu era vorba despre bine și rău, ci despre complementaritate. Despre ceea ce filosofia antică ar numi „unitatea contrariilor”. Heraclit afirma:„Din opoziții se naște cea mai frumoasă armonie.” Alb–negru exprima această armonie cosmică: alternanța dintre iarnă și primăvară, dintre latență și manifestare.
ROȘU ȘI ALB – DINAMICA VIEȚII
Ulterior, roșul a devenit dominant. El aduce în simbol nu doar polaritatea, ci energia vitală: sângele, focul, curajul, forța de a renaște. Alb – puritate, lumină, început. Roșu – viață, acțiune, voință. Împletirea lor nu sugerează doar echilibru, ci dinamism. Este trecerea de la potențial la faptă.
Platon spunea că viața autentică este orientată spre devenire, spre ieșirea din umbră către lumină. În acest sens, Mărțișorul devine un mic simbol al devenirii noastre.
LEGEA MATURIZĂRII ÎN TĂCERE
Natura nu înflorește instantaneu. În adâncul pământului, sămânța lucrează în tăcere înainte de a răsări.La fel și în om.Mărțișorul ne amintește de o lege universală: nimic nu se naște fără o perioadă de maturizare interioară. Aristotel vorbea despre „entelehia” — potențialul care tinde spre împlinirea sa. Primăvara este entelehia naturii. Dar care este primăvara noastră interioară? Tradiția ca memorie vie.
Într-o lume accelerată, tradițiile riscă să devină simple gesturi decorative. Însă ele sunt, în esență, forme condensate de înțelepciune. Mărțișorul ne invită la o întrebare esențială: Ce dorim să reînnoim în noi în această primăvară?Ce „iarnă” interioară este timpul să se încheie?Ce valori alegem să cultivăm? Adevărata primăvară nu începe în natură, ci în conștiință.
MĂRȚIȘORUL CA EXERCIȚIU FILOSOFIC
A purta Mărțișorul în mod conștient înseamnă:– a accepta alternanța vieții– a înțelege că orice sfârșit conține un început– a transforma simbolul într-un angajament interior. Nu este doar o tradiție.Este un exercițiu de reflecție.
INCEPUTUL CA RESPONSABILITATE
Primăvara este un dar al naturii. Dar înflorirea interioară este un act de voință. Poate că sensul cel mai profund al Mărțișorului nu este celebrarea sezonului, ci asumarea propriei deveniri. În fiecare început se ascunde o întrebare: Suntem pregătiți să renaștem?