Acest articol nu a fost scris ca un tratat de astronomie și nici de filosofie. Este doar un efort de a arăta modul în care studiul sistemului planetar poate fi legat de viața umană.

Astronomia este una dintre cele mai vechi științe. Omenirea, de când a dobândit conștiința, și-a dat seama că există o lume a schimbărilor, a senzațiilor, a culorilor, a mișcărilor, a mirosurilor, a gusturilor, a sunetelor, iar această lume este inserată în ceva mai mare. Știm, de asemenea, că culturile preistorice au lăsat în urmă artefacte astronomice, cum ar fi monumentele antice egiptene și nubiene. Civilizațiile timpurii, precum babilonienii, grecii, chinezii, indienii, iranienii, mayașii, au efectuat observații metodice ale cerului nopții. Și orice ființă umană din orice parte a lumii observă cerul și fenomenele sale.

Astronomia ne poate oferi o perspectivă asupra vieții... și o perspectivă asupra realității, care nu se găsește în niciun alt studiu. Ea ne face să îmbrățișăm universul vast din care facem parte. Da, pentru că ființele umane, chiar și atunci când nu sunt conștiente, fac parte din acest univers minunat. Iar astronomia ne poate face să îl îmbrățișăm și să iubim această îmbrățișare.

Dacă ne dorim să descoperim toate posibilitățile pe care ni le oferă această cunoaștere, putem începe prin a face un fel de călătorie pe traseul sistemului solar și, chiar dacă suntem siguri că înțelegem cum funcționează, să simțim entuziasm pentru fiecare percepție.

Cei mai mulți dintre astronomi sunt de acord că sistemul solar este un complex în care Soarele este centrul și este înconjurat de șapte planete și două planete pitice și că aceste corpuri cerești au mai multe mișcări. Două dintre ele sunt cele mai importante și se numesc rotație (atunci când se învârt în jurul propriei axe) și revoluție, adică traiectoria lor în jurul Soarelui. Această „plimbare” în jurul Soarelui descrie un fel de orbită care înseamnă un an al acelei planete. Desigur, în funcție de distanța față de Soare, fiecare planetă are nevoie de un timp diferit pentru a îndeplini această orbită. Astfel, cea mai apropiată planetă, Mercur, are nevoie de 58 de zile pământești pentru a-și îndeplini orbita, în timp ce Pluto, una dintre planetele pitice (cealaltă este Uranus), are nevoie de peste 90.000 de zile pământești pentru a-și parcurge drumul în jurul Soarelui.

Acum, cunoscând această scurtă particularitate a sistemului solar, putem conduce Pământul nostru spre o călătorie pe această cale. Călătoria va fi orbita descrisă în jurul soarelui, sau a soarelui nostru... Pentru că nu este cea mai strălucitoare stea din univers. Există alte șapte stele care ar părea mai strălucitoare pe cerul nostru vecin. Soarele este doar una dintre stelele de la marginea galaxiei Calea Lactee, care conține, după unele estimări, aproximativ 400 de miliarde de stele. Nu ne putem imagina care este luminozitatea a 400 de miliarde de stele, multe dintre ele asemănătoare cu soarele nostru. Dar o galaxie este atât de mare... Și asta înseamnă că, pentru a vizita o galaxie întreagă și a petrece doar câteva secunde pe fiecare stea, un vizitator poate cheltui 12.675 de ani. Sau, mai bine spus, dacă luăm ca exemplu o persoană în vârstă de 86 de ani și considerăm că aceasta reprezintă timpul unei generații, vom vedea că acești 12 675 de ani necesită 147 de generații de călători, care nu fac altceva decât să viziteze câte o stea pe secundă, de fiecare dată, în fiecare zi din viața fiecăruia dintre ei. Acest lucru înseamnă că partea noastră de univers este atât de vastă!

Iar Pământul este doar o mică bilă albastră care plutește în negura acestui spațiu... Noi suntem un grăunte de nisip pe malul oceanului cosmic.

Și, chiar dacă suntem obișnuiți să ne simțim pe noi înșine ca fiind apogeul creației, putem admite că, dacă sunt necesari miliarde de sori pentru a produce lumina unei singure galaxii, atunci există posibilitatea existenței unei vieți abundente cu, poate, civilizații care trăiesc în celelalte galaxii ale noastre.

Conștiința acestei micimi și contemplarea infinității universului îl determină pe om să-și pună întrebările fundamentale ale vieții: Cine sunt eu? Cum sunt eu? Ce fac aici? Pentru ce mă aflu aici? Și cea mai importantă: De unde vine această realitate pe care o văd? Ultima întrebare este legată de originea lumii și a omului și este, poate, cea mai polemică întrebare din istoria filozofiei, pentru că ne face să ne gândim la o Ființă Superioară care a creat totul. Aici putem vedea o relație foarte strânsă între astronomie și filosofie. Chiar dacă metoda de căutare a înțelepciunii este diferită, există o necesitate de a găsi răspunsurile la aceste întrebări.

Astronomul poate fi, de asemenea, un filosof. Pentru aceasta, este necesar să fie un căutător al cunoașterii și înțelepciunii și să vadă fenomenele naturale cu ochii sufletului. Așadar, toate observațiile și percepțiile pot contribui la această autocunoaștere.

Călătoria Pământului în jurul soarelui nostru, după cum știm, nu este singurul fenomen din acest spațiu vast. Planetele cunoscute și multe alte corpuri cerești își au și ele călătoria lor și există o coordonare incredibilă în aceste întâmplări. Poate că nu ne-am gândit niciodată la acest lucru: că planetele și corpurile cerești se mișcă ca și cum ar exista un dans în univers. Studiul astronomiei ne poate oferi instrumente pentru această înțelegere.

Pentru a vedea minunile universului cu ochii sufletului este nevoie de o schimbare a perspectivei noastre asupra realității; dezvoltarea constanței, a forței soarelui și a coordonării, a ordinii și, de asemenea, a constanței sistemului planetar, ar trebui să fie scopul întregii omeniri, ca parte integrantă a naturii.  Aceasta este ceea ce face filozofia: prin cunoașterea de sine, care se transformă în autocontrol, filozofia ne poate oferi instrumente pentru a dezvolta ordinea, puterea, constanța...

Autor: Maria Ines Gomes

În prezent, la Muzeul Britanic se desfășoară o expoziție despre Ashurbanipal, regele Asiriei. Nu ar fi deloc surprinzător dacă nu ați auzit niciodată de numele său, deoarece nici regele, nici cultura asiriană nu ne sunt familiare celor mai mulți dintre noi în Occident.

Ashurbanipal a fost ultimul rege al Imperiului Asirian, acesta din urmă fiind cel mai mare din epoca sa (secolul al VII-lea î.Hr.). Este cunoscut pentru victoriile sale în extinderea imperiului, fiind nemilos cu dușmanii săi, dar și pentru erudiția sa și pentru că a construit o mare bibliotecă. Aflarea bibliotecii sale este considerată a fi una dintre cele mai importante descoperiri arheologice ale secolului al XIX-lea.

Ori de câte ori studiem un eveniment sau o personalitate din istorie, este important să înțelegem cultura, sistemele de credință și valorile societății din acea vreme, pentru a putea vedea subiectul pe care îl studiem în întregul său context și a-i conferi, astfel, adevărata valoare. Acest lucru este necesar, mai ales, atunci când subiectul este străin propriei noastre culturi.

Una dintre relicvele remarcabile reprezentate în expoziție este regele luptându-se cu leii. Pentru un public modern, acest lucru ar putea fi văzut ca fiind violență și cruzime. Cu toate acestea, un asirian antic ar fi avut o viziune diferită asupra acestui lucru. Leii, care sunt un simbol popular în cultura asiriană, reprezintă partea pământeană, brută și sălbatică a naturii. Un rege asirian ar fi trebuit să se dovedească capabil să controleze această parte brută și sălbatică a naturii și să își protejeze poporul împotriva a tot ceea ce este sălbatic și periculos în lume. Vânătoarea de lei era mai degrabă un ritual decât o plăcere sau o distracție. În cele mai multe cazuri, regele însuși putea fi rănit sau chiar aproape de moarte.

În afară de titlul său de vânător de lei și războinic, era considerat și un mare erudit. De fapt, ceea ce știm astăzi despre asirieni provine din tăblițele cuneiforme găsite în biblioteca sa.

Biblioteca lui Ashurbanipal conținea aproximativ 30.000 de tăblițe despre istorie, literatură, imnuri, rugăciuni, magie, medicină și documente juridice.

Una dintre moștenirile de durată ale Asiriei și ale altor culturi mesopotamiene a fost abilitatea lor în domeniul administrației și al dreptului. Exemple de contracte, ipoteci și conturi de temple au fost găsite în biblioteca lui Ashurbanipal. Acesta a învățat, de asemenea, să citească și să scrie pe tăblițe și, în curând, a fost capabil să citească orice tăbliță cuneiformă, indiferent de cât de veche era, precum și să citească în alte limbi.

Printre textele găsite în biblioteca sa se aflau câteva scrieri sacre, cum ar fi Enuma Elish (Mitul Creației) și Mitul lui Gilgamesh (o mare epopee despre călătoria omului și sensul vieții).

Biblioteca sa conținea, de asemenea, cărți despre faptele regilor, despre preziceri, instrucțiuni pentru ritualuri, rugăciuni, magie și medicină. Tatăl său, Esarhaddon, a angajat astrologi care au scris rapoarte despre apariția soarelui, a lunii și a constelațiilor, care au fost păstrate în biblioteca lui Ashurbanipal. Datorită acestor tăblițe, avem acces la unele dintre cele mai vechi înregistrări despre astronomie și astrologie.

Interesul lui Ashurbanipal pentru cunoaștere a continuat pe tot parcursul domniei sale. În timp ce își extindea imperiul, recunoscând importanța păstrării trecutului, a trimis delegați în fiecare ținut aflat sub controlul său și i-a pus să recupereze sau să copieze cărțile din orașul sau localitatea respectivă, aducând totul la Ninive pentru biblioteca regală.

Tăblițele au fost descoperite în ruinele orașului Ninive (astăzi în nordul Irakului), cândva capitala Imperiului Asirian. Așa cum s-a întâmplat cu majoritatea bibliotecilor antice, aceasta a fost la un moment dat mistuită de foc. Cu toate acestea, spre deosebire de pergamentele de hârtie, tăblițele de lut au fost în majoritatea cazurilor coapte mai tare, ceea ce le-a făcut să fie documente mai rezistente în timp.

Se crede în general că Alexandru cel Mare a vizitat Biblioteca Regală a lui Ashurbanipal și că aceasta i-a inspirat o idee care mai târziu va deveni Marea Bibliotecă din Alexandria.

Având în vedere varietatea textelor conținute în bibliotecă și importanța pe care a acordat-o cunoașterii, putem spune cu certitudine că nu a fost doar un rege puternic și nemilos, ci și un mare erudit și promotor al cunoașterii.

Autor: Pinar Akhan

Autor: Jorge Angel Livraga

În această lume de visuri și de iluzii, să ne întrebăm dacă suntem cu adevărat o lumină care brăzdează orizontul. Suntem Oameni, Filosofi, sămânță a Omului Nou, suntem forța de neoprit care poate înfăptui visul modelat de Cervantes sub înfățișarea lui Don Quijote: să transforme uriașii în mori de vânt și nu morile de vânt în uriași. Să ne amintim episodul în care Don Quijote se luptă cu morile, luându-le drept giganți, iar Sancho îl admonestează: „Ai grijă! Sunt niște mori de vânt...” Iar Don Quijote îi răspunde: „Ba nu, sunt căpcăunii, dușmanii noștri”, apoi atacă și este aruncat la pământ. Atunci Sancho îi zice: „Nu ți-am spus, señor, că sunt mori de vânt?” Iar Don Quijote îi răspunde: „Iar eu nu ți-am spus, Sancho, că numai cei deprinși cu tainele Cavalerismului știu că uriașii se preschimbă în mori de vânt atunci când sunt atacați?...”

Pe toate acestea trebuie să le învățăm, să le simțim, să le păstrăm în inimă și în minte. Să fie prezente în fiecare cuvânt al nostru, în fiecare clipă de întâlnire cu o altă ființă umană și chiar și atunci când suntem singuri. Să ne amintim mereu că avem demnitatea de FIINȚE UMANE, care au în urmă mii de ani de Istorie, iar în față mii de ani de Viitor.

Fiecare om este o verigă dintr-un Mare Lanț și are responsabilitatea istorică de a purta noile semințe spre Lumea Nouă și de a deschide calea spre un Pământ Nou. Să avem forța de a ne reînnoi în fiecare dimineață când ne trezim și, indiferent ce suntem în viața de zi cu zi și ce facem, să încercăm să facem cât mai bine ceea ce ne revine, să procedăm în manieră filosofică. Să păstrăm vie legătura cu lumea visurilor, cu acea lume care ne așteaptă după moarte, pentru a ne primi în splendoarea ei, învăluiți în Pacea Datoriei Împlinite.

Jorge Angel Livraga

Aceasta nu este o ipoteză de lucru şi nici o teorie; este o realitate. Viaţa-Una este şi se află în totul. Ceea ce se cheamă, în mod obişnuit, naştere şi moarte este o pură transfigurare, schimbări de înfăţişare în funcţie de perspectiva din care se priveşte.

Entropia pe care am menţionat-o anterior este o calitate a Universului datorită căreia nimic nu se pierde, nimic nu se câştigă, totul se transformă, corpurile fiind doar nişte umbre ale spiritelor în dimensiunea în care aceste spirite îşi au conştiinţele. Astfel, când omul este însetat de corp, renaşte fizic, deoarece Karma sa acumulată îi descătuşează dorinţele şi temerile. Ne aflăm întotdeauna acolo unde dorim sau unde ne temem să stăm.

Acest lucru este posibil deoarece o gamă foarte bogată de energie uneşte totul, deşi materia pare a fi discontinuă. Energia este continuă şi continuitatea ei nu descreşte, în funcţie de diferenţele de sens şi de intensitate. Marea înfuriată sau liniştită la flux sau la reflux nu încetează să fie mare. Să nu confundăm Fiinţa cu calităţile sale. Inclusiv Existenţa este doar cea dintâi calitate a Fiinţei.

Dat fiind faptul că Fiinţa este, prin propria definiţie, de asemenea Există. Sau, cu alte cuvinte, trăieşte. Viaţa Fiinţei sau a lui Dumnezeu (a acestui Dumnezeu pe care-l putem percepe şi ale cărui Opere le putem interpreta deoarece este Dumnezeu-în-Cosmos, sau Dumnezeul Cosmic, sau Anima Mundi), este Shiva al indienilor, Mahaprana care este suportul tuturor modulelor pranice, oricât de mici ar fi, modelate de Inteligenţă şi susţinute de Voinţă.

Mineralul, vegetalul, animalul, umanul, eroicul, lumea zeilor şi Coloana Luminii care le Re-uneşte, totul trăieşte, totul respiră, totul vibrează şi se mişcă sau se linişteşte.

Acela care şi-a putut deschide ochii către Viaţă, le percepe pe toate de oriunde. O Viaţă inteligentă voluntară în dorinţa sa de a fi, ia formele şi densităţile de care are nevoie. Devine peşte în ape, muşchi în păduri, stâncă în munţi, fulger în ceruri, sărut pe buze, strălucire pe spadă, murmur în tăcere, forme fugitive, translucide, în nopţi, voci care ne vorbesc din interiorul nostru, muzica pietrei din vechile temple şi arhitectura imaterială a lui Wagner.

Totul trăieşte pentru vecie în cadrul acestui Ciclu de Viaţă în acest Macrobios al cărui Spirit este Dumnezeu-Domnul-Nostru. Moartea nu există.

PLANURILE DE VIBRAŢIE ÎN UNIVERS

Deşi Substanţa este Una, această Substanţă vibrează şi este bogată în nuanţe care acordă diferite oportunităţi de forme de viaţă. În cadrul Universului nostru, şi mai concret în Sistemul nostru Solar, există zece planuri de vibraţie în funcţie de posibilitatea omului de a le înţelege. Despre cele trei superioare nu vom scrie. Celelalte şapte, care au importanţă directă pentru Om sunt prezentate de sus în jos:

CEL AL VOINŢEI SPIRITUALE, numit de indieni ATMA. Este cel mai elevat şi este inserat în cel de-al treilea Plan Cosmic al Triadei sau Logosului Solar. Despre acest Plan al Voinţei Spirituale nu se pot da caracteristici mai detaliate, deoarece depăşeşte cu mult capacitatea înţelegerii umane. Se află mai presus de mental şi chiar de intuiţie. Este Marele Amenti al Egiptenilor; vârful superior al Rombului Magilor, al Pătratului Magic scăldat în Lumina lui Ammon, şi este Marele Albastru, Nilul Ceresc în care navighează Barca Milioanelor de Ani (un mod de a menţiona Barca-Ce-Vâsleşte-Prin-Eternitate).

CEL AL INTUIŢIEI, numit de indieni BUDHI, Planul Luminii de la care pornesc toate Iluminările Spirituale, reprezentate de aureola care încununează capetele din reprezentările lui Hristos sau ale lui Budha. Este lumea Develor sau a Îngerilor şi a acelora care au ajuns la Marea Sanctitate. În acest plan, raportul Subiect-Obiect-Calitate se consideră în mod simultan, deoarece Timpul - cel puţin din punctul de vedere uman - nu există aici. Este Căminul Dragostei, al Concordiei. Aici se află Shan-Gri-La, Grădina Minunată unde, după străvechea credinţă Bud a chinezilor şi a tibetanilor, lotuşii nu-şi închid niciodată petalele.

CEL AL MINŢII, numit de indieni MANAS. Aici locuiesc serii numerice şi arhetipuri. În acest plan este inserată Scânteia Mentală a Omului, numitul Corp Cauzal, umbra luminoasă a potenţialelor încă nedezvoltate din cele două planuri care le sunt superioare. Este Locuinţa Eului pe deplin diferenţiat sau Ego. Este Planul Idealurilor, al Ideilor Pure, al Fiinţei Individuale. Pentru egipteni, este Horus-La-Orizont. Este planul vehiculului Spiritului Sfânt şi Substanţa din partea superioară a Cupei sau Graalul.

CEL AL MINŢII DORINŢELOR, este numit de indieni KAMA-MANAS. Este Sala Oglinzilor. Sediul multiplicităţii şi al multiplicării de forme. Este Sipetul Bijuteriilor. Al strălucirii sau al luminii reflectate şi al întunericului; Locuinţa Pandorei. Speranţa şi Teama. Este Fierăria Vulcanului unde se forjează Artefactele. Unde ideile se urmăresc şi se întâlnesc, se unesc şi se separă. Sunt MAYAVIRUPELE sau ideile-forme care se nasc şi se dezvoltă înainte de a se prăbuşi sau de a se înălţa. Aici trăiesc dorinţele şi se cunoaşte neliniştea.

CEL AL PSYCHEI SAU DUBLURILOR LUMINOASE, este lumea vibratorie în care Arhetipurile şi dorinţele iau forme organice constituite din materie subtilă sau energie polarizată. Multe dintre aceste forme au un corespondent în lumea densă, fizică; şi cu toate că sunt numite dubluri, adevăratele dubluri sunt roboţii organici care sunt umbrele lor. De aceea, egiptenii numeau corpurile umane din acest plan Kha sau DUBLU LUMINOS şi le recunoşteau anumite puteri asupra materiei. Hinduşii numesc corpurile făcute din această materie psihologică Linga-Sharira, corpuri imperceptibile cu mijloace fizice. Energia polarizată în arhetipuri, cea care le întreţine, este ceea ce cabaliştii medievali înţelegeau prin Lumină Astrală, în partea sa cea mai comună, deoarece există altă Lumină Astrală, care nu se află în acest plan, ci în cel de-al doilea, acolo unde se desfăşoară Sambhogya, Corpuri ale Sfinţilor şi Budhelor.

Dat fiind faptul că fiecare dintre aceste lumi le reflectă în sine,pe lângă cea proprie, pe toate celelalte, (cu toate că Analele Amintirilor, numite în India Anale Akashice nu îşi au rădăcina aici, deoarece necesită substanţă mentală pentru a se înregistra), în subplanul mental al acestui plan sau Lumea Psihică se reflectă amintirile care fac ca vieţile trecute ale oamenilor să ajungă până la conştiinţa lor şi să poată fi văzute. Fără Lumina Astrală ar fi fost ca nişte filme deja înregistrate dar care, fiind transparente, nu s-ar putea vizualiza cu relativa uşurinţă cu care reuşesc să impresioneze multe persoane. În această Lume există, de asemenea, reflexele lucrurilor care se vor întâmpla, căci aflându-se mai aproape de Planul Cauzal, impulsurile trec pe aici înainte să ajungă pe Pământul fizic.

Sunetele, culorile şi unele parfumuri îşi au în această Lume patria lor naturală. Vom vedea mai târziu cum Elementalii extrag din acest plan rădăcina ornamentului armonios cu care îmbracă Natura.

CEL AL ENERGIEI, numit de indieni Plan Pranic, unde egiptenii situează Cheia Vieţii lor, în expresia sa cea mai pământească, manifestată ca Ankh. Aici energia se polarizează constant şi în mod foarte complex şi printr-o dinamică electro-termică (ca să o expunem în termeni actuali, care se aseamănă cu ceea ce vrem să spunem cu adevărat) şi prin menţinerea unei densităţi medii a materiei, se reglează relaţiile vitezei relative, ale distanţei, ale cooperării între vectorii forţei. Efectele acestor forţe sunt cele care plăsmuiesc corpurile fizice, aşa cum o face pilitura de fier în câmpul magnetic al unui magnet. În acest plan se află corpurile mai dense ale Elementalilor şi în el îşi vor realiza fenomenele curente.

CEL AL MATERIEI, unde indienii situează Stula Sharira sau corpul fizic uman care, împreună cu mediul său fizic formează habitatul normal al oamenilor, suportul tuturor actelor lor. Este Lumea Substanţei, Malkuth-ul cabaliştilor, mereu mişcat şi colorat de Sekinah. Este, efectiv, lumea dualităţilor prin excelenţă. Dacă definiţia clasică a Materiei este cea a tuturor obiectelor care pot ocupa un loc în spaţiu, subliniem faptul că acest plan trebuie să fie fizic. La fel de fizic ca şi Materia, acest spaţiu nu este altceva decât Umbra Energiei, limitarea Libertăţii - întrucât acestui cuvânt controversat îi acordăm semnificaţia de atribut al Fiinţei, mai presus de imaginea restrictivă, materialistă a fiinţelor ca pluralitate dialectică, lipsite de o Realitate suficientă pentru a fi Fiinţe în Sine.

Energia încetinită se transformă în Materie vizibilă ochilor fizici. Prinsă şi îngrămădită în noduli gravitaţionali, energia se transformă în lucru, cu proprietăţile sale, unele intrinsece şi altele care vin din planuri mai subtile ca în cazul obişnuit al radioactivităţii, expresie înregistrată a activităţii intime a Materiei. Dar ceea ce numim intimitate este în acelaşi timp aprofundare şi scapă închisorii înguste a materiei, închisoare alcătuită în realitate numai din bare groase, căci vânturile energetice o traversează în mod continuu. Şi să ne amintim că barele înseşi nu sunt decât vânturi oprite sau încetinite.

Pentru ezoterişti există două Lumi care nu au realitate: cea dintâi, pe care am menţionat-o deoarece se află mult deasupra posibilităţii noastre de captare şi la care am făcut referinţă numai în virtutea faptului că ea adăposteşte calitatea numită Voinţă, sinonim filosofic al Existenţei; şi ultima, cea fizică, fiindcă este doar umbra trecătoare a Obiectelor Divine aflate în mers către Obiective care nu sunt perceptibile din perspectiva materialistă. Dar corpul nostru carnal, de care noi oamenii ne-am îndrăgostit atât de mult, există în această irealitate şi numai pentru aceasta trebuie să-i dăm importanţă şi validitate, deoarece lucrurile au valoarea pe care le-o dăm. În afara Valorii Reale pe care fiecare dintre ele o poate avea, aşa se întâmplă cu Omul. Imperios şi circumstanţial. Când cineva se află însetat în deşert, acordă mai multă valoare unui vas cu apă, decât unei tone de diamante sau unei picturi pompeiene. Viaţa este considerată bună şi moartea rea. Totul se conduce în baza acestei dualităţi primordiale. În mod curent Viaţa-Una nu este percepută.

Jorge Angel Livraga

O tehnică de pictură murală milenară a devenit o modă de ultima oră.

O problemă controversată îl însoțește pe om încă de când acesta și-a înălțat primele orașe, fie în scopuri rituale, fie pentru locuire: concilierea necesităților de adăpostire și de intimitate cu cele legate de spațiul vital indispensabil, pentru a nu pierde în întregime relația cu mediul înconjurător și cu dimensiunea mentală a libertății.

„Trompe d’oeil”, pe care îl putem traduce prin eroare sau iluzie optică, se afirmă tot mai mult în moda europeană a ultimilor ani, sub oblăduirea sentimentului ecologic în continuă creștere care, atunci când nu este politizat, este capabil să restabilească elemente profund umane și naturale, pierdute treptat în cursul secolului XX, încă de la nașterea lui, între fiare, fum, violență și vanitate. Această modă constă în fond, în a picta pereții astfel încât aceștia să pară niște ferestre deschise către peisaje naturale sau să simuleze colțuri inexistente de ambianță călduroasă ori ieșiri spre balcoane ce apar într-o arhitectură fantastică și frumoasă, care, evident, nu este cea care corespunde în realitate simplității locuinței moderne.

„Cutiile de pantofi” în care trăim de obicei nu au suficiente surse de lumină, iar „smogul”- ciuma tuturor marilor orașe - ne obligă să închidem ferestrele, prin care nu se poate vedea decât o atmosferă murdară, cețoasă și un cer care rar ne apare albastru. Din motive economice, tavanele sunt din ce în ce mai joase și materialele de construcție tot mai puțin nobile, incintele mai mici iar tapetele arătoase și perdelele au fost înlocuite cu zugrăveala albă, care înainte se folosea numai în grajduri, iar în ceea ce privește perdelele, când nu sunt din plastic, sunt simple lenjerii de pat puse vertical.

Acest lucru a provocat necesitatea reîntoarcerii la arta picturii murale.

Artă sau artizanat? La această întrebare nu se poate răspunde decât pe baza inspirației și a perfecțiunii tehnice mai mari sau mai mici a pictorului. Deși despre acest fapt avem puține dovezi, grecii antici erau mari maeștri în pictura murală naturalistă, aceasta devenind sursă de inspirație pentru minunata pictură murală romană, păstrată în special în Pompei și Herculanum, orașele care au fost îngropate în mod tragic de erupția extraordinară a Vezuviului în anul 79 d.Hr.

În vizita mea recentă la aceste ruine, observând ultimele săpături încă nedeschise publicului, am putut observa, datorită perspectivelor și a jocului de umbre cu care artistul a decorat o mare sală, că acestea au fost realizate în orele dimineții, ca și când ar fi fost niște oglinzi; ceea ce ele reprezentau era chiar ambianța locuinței, cu mobila și perdelele sale.

Încă și mai subtilă era o placă din piese de mozaic care întâmpina soarele la răsărit, astfel încât, asemeni unui reflector, conferea luminii care se năștea o putere mai mare și o nuanță verde, înrudită cu prima zi de Primăvară, despre care am mai vorbit într-un alt articol dedicat Pompeiului.

Această pictură pompeiană nu este caracteristică numai acestui oraș din perioada Imperiului Roman. Pe un perete dispărut fusese plasat în poziție verticală un mozaic delicat, din piese foarte mici, deși ulterior a fost găsit ca mozaic propriu-zis în podeaua exterioară a Casei Faunului, din nefericire bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial, de către avioanele nordamericane. Această minune a fost salvată deoarece a fost mutată în prealabil la Muzeul de Istorie din Neapole. Detaliile sunt atât de fine, încât cu greu putem observa, la un cal cu ochii ieșiți din orbite, o lance înfiptă adânc în coasta lui, reprezentând momentul crucial al luptei de la Issos între armata lui Alexandru cel Mare și cea a lui Darius. Acesta din urmă este pe fugă, cu fața înspăimântată, în marele său car de război, în timp ce în cealaltă extremă apare tânărul Alexandru, urcat pe Bucefal, în momentul în care aruncă o lance grea. Este, probabil, o operă elenistică sau o copie a unui tablou grecesc din sec. II î.Hr., adusă în Pompei și reutilizată pentru a conferi transparență pereților și podelelor, cu scopul de a reaminti acel important eveniment.

În aproape toate casele săpate - căci sunt mii - atât în Pompei, cât și în Herculanum și în orașele vecine, pereții sunt decorați cu „trompe d’oeil” și, astfel, micile locuințe se deschid către alei și grădini fictive în care arborii sunt întotdeauna înfloriți sau plini de fructe. Acestea pătrund până în fundul mării, unde putem vedea fauna ascunsă; eroi și zei trăiesc și există în alte dimensiuni care se află dincolo de suprafața pereților.

De asemenea, se imită cu ajutorul stucaturilor tencuieli din marmură și incastrări de pietre prețioase în pereți. În casele mai modeste, construite din pietre de râu, se realizau figuri decorative, utilizând diferite culori și simulând materiale prețioase.

Această artă de a figura realități iluzorii pe pereți va continua până la căderea Imperiului, pentru a reveni și a se dezvolta în Evul Mediu, în general în Orient, mai cu seamă în Bizanț, dar și în Ravena și în alte orașe din Occident. Picturile și mozaicurile vor ajuta iconografia creștină, reprezentându-l pe Christos, sau sfinți, fecioare și heruvimi care parcă ne privesc din înălțimea cupolelor și de pe pereți.

Această imagistică reapare în „ferestrele” miniaturale din cărțile manuscrise medievale, unde balauri, cavaleri, îngeri și diavoli, pictați în cele mai frumoase culori, erau atașați la uriașele litere majuscule sau se iveau din galeșele peisaje vesperale.

Timpurile dure ce au caracterizat întregul Ev Mediu au făcut ca pictura să fie înlocuită frecvent de tapiserii care confereau un ton cald pereților și care, în plus, aveau avantajul de a fi ușor transportabile în caz de abandonare forțată a castelului sau palatului. De asemenea, picturile murale și tapiseriile reaminteau prin marea lor dimensiune faptele eroice ale strămoșilor și măreția regilor.

Renașterea se va întoarce la modelele romane, deși temele se clădeau pe confluența dintre religia creștină și cea greco-romană, ca și pe Vechiul Testament ebraic.

„Capcane pentru ochi” vor fi și marile tablouri, precum cel mural intitulat „Cina cea de taină”, cu imense perspective arhitecturale „leonardești”, sau marile pânze ale lui Botticelli, ce ne introduc într-o lume minunată, scoțându-ne din această lume materială și efemeră.

Prin diferite variații de intensitate s-a continuat imitarea marmurei și a peisajelor. În secolul trecut era la modă simularea la înălțimi mari, în apropierea tavanelor înalte, a unor șarpante din bârne și motive izolate inexistente, așa cum înainte se închipuiau pe tavane deschideri către nori sau către cerul nocturn, ca și cum o întreagă lume imaginară și magică ce-și acoperea goliciunea cu pânze mișcate de vânt, s-ar fi aflat întotdeauna în înălțimi.

Când s-a născut „Noua Artă” la sfârșitul secolului XIX, pictura murală și arta mozaicurilor se recreau, ca în cazul spaniolului Gaudi. Apoi, o perioadă de „albeață aseptică” și de „modernism” va lăsa pereții noștri fără picturi. Acum ne reîntoarcem prin „postmodernitate” la întâlnirea cu aceste spații fictive din punct de vedere fizic, dar reale din punct de vedere psihologic.

În Spania, această artă a primit un nume nu prea fericit ales: „trampantojo” („capcana pentru ochi”, n. tr.).

Este preferabil ca această artă să fie practicată de către adevărați artiști, dar orice persoană dotată care are câteva cunoștințe poate să-și înfrumusețeze casa sau biroul. Materialele de vinilin pot acoperi podeaua simulând marmura, lemnul, ardezia sau nisipul. Hârtii adezive pot acoperi tuburile metalice și coloanele care, de asemenea, pot fi înfrumusețate cu pictură rugoasă sau netedă după fantezia fiecăruia. Nu lipsesc cei care folosesc tipare, desi e nevoie de pensule speciale și nu este atât de ușoară cum pare.

Omul se întoarce la sentimentul necesității unui contact intim cu Natura materială, artistică și divină. Dacă azi un comunist întârziat ar repeta afirmația: „hornurile sunt catedrale ale muncii”, i-ar face să râdă până și pe copii, pentru că suntem sătui de murdărie, contaminare și modernism. În mod sigur, Timpul Nou este pe drum și numai inerția menține lumea Veche într-o putere artificială, deși din ce în ce mai slabă și renegându-și principiile materialiste ale căror victime sunt azi milioane de drogați, travestiți și deconcertați.

Salutăm cu bucurie aceste ferestre către imaginație ce se deschid în pereții noștri odinioară reci și recuperarea unei tradiții pline de vitalitate, lumină și tinerețe.

Jorge Angel Livraga

Extrasă din secolul trecut, inerția istorică care se mândrește cu pozitivismul său și pe care toți o târâm prin educația noastră mai mult sau mai puțin enciclopedică, a dat naștere multor concepte fundamentale și, ceea ce este și mai rău, a deformat capacitatea noastră de a gândi și de a discerne.

Este curios că mulți oameni care lucrează cu echipe tehnice electronice nu au ieșit, din punct de vedere mental, din era angrenajului cu opt dinți, pe care-l utilizau morarii noștri medievali. Pentru ei, totul este explicabil, totul are un cartonaș cu un nume și celui care nu are, i se inventează unul și i se lipește, deoarece nu există oroare mai mare decât cea produsă de necunoscut. Și puși înaintea lui, sau îl neagă sau îl transformă, până îi dau un aspect familiar și liniștitor pentru mințile lor burgheze.

Totuși, mintea rațională simplistă nu ne-a condus întotdeauna la adevăr. Am fost înșelați în repetate rânduri.

Spațiul disponibil într-o revistă restrânge exemplele, dar cel puțin putem cita câteva: universitățile din secolul trecut negau orice posibilitate de a zbura a aparatelor mai grele decât aerul, deși păsările zburau prin fața ferestrelor lor. De asemenea, afirmau că, în urma calculelor presiunii, apa de pe fundul oceanul ar fi trebuit să fie la fel de solidă și de grea precum fierul, prin compresiunea straturilor superioare. Impulsurile electrice nu puteau fi transmise fără un cablu care să le poarte. Tradițiile homerice erau simple povestiri antice. Televiziunea era imposibilă. Nici hipnoza nu era posibilă. De asemenea, tunul fără recul. Și atâtea altele.

Mintea simplistă ne înșela de secole, de când ne-a convins că Pământul era centrul Universului și că trebuia să fie plan. Că America era o himeră deși Columb arătase oameni și fructe care în mod evident nu erau asiatice. Că ceea ce vedea Galileo cu ajutorul telescopului său erau reflexe optice și nu stele, pentru că nu se vedeau cu ochiul liber. Că tiparul cu caractere mobile era lent și incapabil să redea culorile la fel ca miniaturiștii. Secolul XIX nu a făcut decât să instaureze totemul “realității științifice” și să întărească tabu-ul asupra a tot ceea nu era în prealabil etichetat oficial. Astfel, cu o zeificare a rațiunii, se dorea combaterea gândirii atomiste prin care se dădea Credinței un anumit înveliș rațional.

Dar această formă de a sacraliza rațiunea din motive aparente în sine era o mare minciună, deoarece oamenii au zburat în mașini mai grele decât aerul, au transmis imagini pe căi imateriale și au descoperit Troia, au constatat existența a mii de stele invizibile ochiului uman, au creat tunuri fără recul, au coborât în adâncul mării cu batiscafurile lor și au găsit apă lichidă.

Tehnica experimentală a depășit victorioasă conciliabulele Academiilor și demonstrațiile „ștampilate” scrise în mii de volume înlănțuite de o pseudologică despre care știm astăzi că a fost categorică, având ca silogism doar forma brută.

Mai mult, deși știm toate aceste lucruri, continuăm să repetăm greșeala pe alte planuri, deoarece orgoliul nostru ne împiedică să spunem „nu” și inteligența este confundată cu ilustrarea, iar cultura cu lectura.

În plus, un fel de „democrație a cunoașterii” face ca aproape toți oamenii să se apropie și să confirme a priori ceea ce afirmă ceilalți, fără a ști cu certitudine dacă se bazează pe o judecată reală sau pe o opinie la modă, impulsionată de propagandă.

Arta de a trăi în Realitate necesită, în prealabil, decontaminarea de apriorisme și eliberarea de concepția greșită că rațiunea cuprinde totalitatea Realității.

Este indispensabil să ne întoarcem spre un naturalism filosofic în care să fie eliminați intermediarii dintre realitate și concept. Trebuie să observăm mai mult și să gândim mai puțin. Trebuie să ștergem minciuna care identifică imaginația creatoare cu fantezia deformantă, care conferă calități inexistente și le proclamă calități axiomatice, sacre pentru mulțimea monocoloră cu picioare scurte.

În definitiv, propunerea Filosofiei noastre este de a căuta Realitatea și nu de a desprinde „Calitatea de Ființă” de Ființă și nici „Calitatea de Lucru” de Lucru. Adevărul, cu cât este mai simplu, cu atât este mai frumos și mai veridic.

Este trist, dacă nu chiar ridicol, că cel numit în mod vulgar „dezghețat la minte” a ajuns să explice numai corpurile umane pentru ca apoi să ajungă să se amuze cu devieri speculative ale dorinței și nu cu perceperea adevărului.

Astăzi, când un lucru nu este cunoscut, i se inventează atribute înainte de a fi definit. Mai sus numita „Artă de a trăi în Realitate” este un imperativ al timpului nostru, dacă nu vrem să dispărem striviți de greutatea propriilor noastre minciuni.

Cum spune proverbul popular: „pâinii i se cuvine pâine și vinului, vin”.

Să fim simpli, să fim veridici, să fim naturali și filosoful care doarme în fiecare om se va trezi inexorabil și ne va face să trăim realități, cu o putere etică și pragmatică. Să fii autentic nu este atât de dificil, ajunge să te întâlnești cu tine însuți și să îndrăznești să spui „nu știu” când ignori un lucru... Și toate celelalte, cum glăsuiește proverbul biblic, ni se vor da din belșug. În dinamica acestui proces se află semințele cunoașterii corecte și ale traiului corect.

Jorge Angel Livraga

Atât Platon, în întreaga sa operă, cât și, la distanță de peste douăzeci de secole, Kant și urmașii săi, au atras atenția asupra necesității unei condiții morale care să-și aibă izvorul într-o natură esențialmente pură, și anume în Ființa însăși.

N-a existat vreun filosof care-și merite numele și nici vreun alt fel de gânditor care să pună la îndoială o asemenea necesitate, deși este de domeniul evidenței faptul că odată cu decăderea Lumii Clasice această necesitate s-a văzut îngrădită de rațiuni teologice, politice și sociale, ba chiar pur și simplu economice.

Dezvoltării tehnice înregistrate în plan fizic i se asociază un proces similar în plan metafizic, afundând încetul cu încetul individul în mlaștina a ceea ce s-ar putea numi „cultul mijloacelor” și chiar al provenienței.

Bunătatea înnăscută a omului este astfel condiționată de religia căreia îi aparține, de proveniența sa familială, geografică, rasială, ca și de multe altele asemenea cu care s-ar putea umple pagini întregi, alcătuind o galerie amplă de prejudecăți și de superficialitate.

Omenirea se lasă sedusă de planuri și sisteme, de aspectul formal al lucrurilor, mai degrabă decât de conținutul lor. Fisurarea platformei etice determină recursul la formula, mai mult sau mai puțin utopică, a rețetelor, căci din clipa în care răul este conceput ca o prezență reală - nemaifiind înțeles ca simpla absență a binelui, ci ca realitate esențială - se apelează la exorcisme de toate nuanțele, depersonalizate în supraindividual. Ființa trece în plan secund, condiționată de instrumentarul care, în ipoteză teoretică, va făuri, prin intermediul credinței sau al rațiunii, pornind de la propriile sale imperfecțiuni, Omul perfect.

Exemplificând cu o imagine practică, este ca și cum s-ar pretinde că prin punerea laolaltă, într-un anume mod, a unor cărămizi din lut de o anumită formă, s-ar putea ridica un zid solid și rezistent, de piatră dură, făcând ca „magia” ansamblului să transmute natura a ceea ce e individual și singular.

Masificarea spirituală premerge cu multe secole liniilor moderne de montaj și, prin nesocotirea realității, lasă să se creadă că alăturarea fragmentarului cu fragmentarul va aduce la viață o creatură înzestrată din belșug cu virtuți și bunătate, identică cu predecesoarele, dar și cu succesoarele sale. Mai mult decât atât, se admite evoluția formelor, întemeiată pe eșecurile și reușitele experienței. Astfel că omul a încetat să mai fie important, spre a se da prioritate grupurilor umane, ca și cum acesta n-ar fi decât o rezultantă a sistemului, iar sistemele respective ar conferi dreptul la supraviețuire în baza adaptării și a pierderii tuturor caracteristicilor proprii... desigur, în cazurile în care aceste caracteristici au fost conștientizate ca atare.

Produsele ieșite de pe linia de montaj sunt categorisite în funcție de proveniența lor, adică în funcție de sistemul care le-a generat.

Creștinii sunt buni, „păgânii” sunt răi.

Sf. Iacob își câștigă faima de „nimicitor al maurilor”.

Nobilii au „sânge albastru” iar ceilalți sunt „țopârlani”.

„Poporul este bun, iar regii sunt răi... Trăiască ghilotina!”.

Muncitorul e bun, iar industriașul e rău.

Militarul este mai valoros decât muncitorul și viceversa.

„Poporul ales”... „Poporul lui Dumnezeu”... într-un cuvânt, „cei buni” care, spre a putea exista, au nevoie de „cei răi”.

Acest numitor comun colectiv face să se vorbească despre creștini, evrei, musulmani, atei, albi, negri, bogați, săraci, înțelepți și ignoranți. Avem aici de-a face cu rasismul sub toate nuanțele sale posibile.

Această năzuință masificatoare spre o mântuire colectivă, dar și spre o nimicire, de asemenea colectivă, a tuturor celor care nu se fac părtași la vreun tip de mântuire sau la altul, la vreo clasă socială sau partid, mizează exclusiv pe sisteme, credințe, rase sau alte forme acceptate în plan colectiv. Omul ca individ își pierde importanța. În cele din urmă, a nu fi cooptat și a nu milita în cadrul vreunui partid sau al vreunei secte la modă, devine un fapt absolut inimaginabil.

Fără îndoială că eșecul practic al comunismului, fascismului, nazismului și al capitalismului, fiecare cu caracteristicile politice, sociale și economice proprii, a semănat în popor neîncrederea în eficacitatea sistemelor. Cu toate că mai toate popoarele lumii, poate și sub influența marilor centre de putere, se declară în favoarea democrației și a dreptului la vot, atunci când cetățenii sunt chemați la urne, 50 la sută în medie refuză s-o facă sau, acolo unde prezentarea la vot este obligatorie, se votează în alb, ori se boicotează în mod deliberat listele prefabricate de către sistem.

Cu excepția unora dintre formele pe care le îmbracă Islamul, cam același lucru se întâmplă și cu religiile: astfel, deși datele demografice continuă să arate că, de pildă, Italia este o țară catolică, bisericile sunt în realitate ticsite de turiști curioși, mânăstirile sunt goale, preschimbate fiind în sedii pentru întâlniri fără de vreo legătură cu religia, iar însuși Papa face obiectul unor glume privind originea etnică sau obiceiurile sale. Ceea ce se înțelege în mod tradițional prin „sacru” este, fără îndoială, foarte departe de toate acestea.

Se poate conveni că soluționarea problemei ridicate se cere întemeiată pe ideea elementară că, de fapt, nu sistemele în sine sunt importante, ci subiecții umani care le alcătuiesc. Și că fundamentală este calitatea morală a acestora.

Contează deja prea puțin dacă o țară este condusă de „dreapta” sau de „stânga” sau dacă regimul ei de guvernare este prezidențial sau monarhic. Ceea ce are însemnătate este ca omul sau oamenii în răspunderea cărora cade administrarea unei Țări să fie buni, de onoare, drepți, valoroși și integri.

Chiar și cea mai rea dintre orânduiri, alcătuită și condusă fiind de oameni buni, aduce poporului fericire, belșug, bunăstare și pace. Cea mai bună dintre orânduiri va fi însă un chin pentru cei guvernați dacă guvernanții sunt persoane lipsite de morală.

Până și cel mai bine organizat și mai organic dintre sisteme se va nărui cu timpul dacă nu se întemeiază pe femei și bărbați cinstiți, virtuoși, într-un cuvânt: BUNI.

Ceea ce ne trebuie nu este să biruie o anumită facțiune ori sectă politică, socială sau religioasă. Ne trebuie oameni buni, recunoscuți ca atare, cărora să li se încredințeze cele mai mari responsabilități în toate domeniile de activitate. În cazul în care s-ar proceda așa, aceștia ar accepta-o, dar nu din ambiție, ci din spirit de generozitate și solidaritate.

Întorcându-ne la Platon, dacă datoria unui bun cizmar este să facă pantofi pentru toți, a croitorului bun să facă haine pentru toți etc., atunci cel care se conduce pe sine însuși, care își domină pasiunile și își șlefuiește ideile cu forța propriei voințe, se impune în mod firesc drept cel mai nimerit să aplice ceea ce s-a dovedit pentru el benefic la scara întregii comunității din care face parte.

Dacă izbutim să ne bazăm pe oameni buni și să dăm pe mâna lor instrumentele culturale necesare, aceștia se vor arăta vrednici să pună în aplicare oricare formă de guvernare, căci oricare formă de guvernare s-ar dovedi datorită lor eficace.

Dacă în fruntea unui cult religios, oricare ar fi acesta, s-ar găsi un om bun, el ar trezi în credincioșii săi Prezența lui Dumnezeu, căci ei o vor simți oglindită în persoana acestuia și, tocmai de aceea, posibil de împlinit.

Dacă un om bun se dedică Artei, Științei sau oricărei alte activități, aceasta va fi iluminată de propria-i bunătate, indiferent de drumul pe care-l va alege, căci prin însăși bunătatea lui va izbuti întotdeauna să dea la iveală ce este mai bun.

Trebuie să ne dăm seama că simpla schimbare a Secolului XX cu Secolul XXI nu va face să dispară de la sine rasismul, persecuțiile, îmbogățirile ilicite, genocidul, ci că este necesară o schimbare „lăuntrică”, cu caracter ezoteric, pentru ca mecanismele poluante ale sistemului să cedeze locul oamenilor buni.

Trebuie să-i întâlnim, să-i facem cunoscuți și celorlalți și să-i sprijinim.

Pentru un om nu există dușman mai mare decât alt om, dacă acesta e rău, dar nici prieten mai bun și mai de ajutor decât alt om, dacă acesta e bun.

Să prindem curaj și să începem prin a arunca la coșul de gunoi al Istoriei sistemele nefaste care ne guvernează, pentru ca să-și croiască drum, trecând peste ruinele lor, acel Om Nou a cărui însușire fundamentală este bunătatea.

Jorge Angel Livraga

Aceasta este o problemă care a fost întotdeauna prezentă în inconştientul colectiv al omenirii şi pe care o regăsim în subconştientul individual al fiecăruia dintre noi. Îmi amintesc că atunci când eram copil şi se stingea lumina în camera mea aşteptam nerăbdător să treacă un timp, după care mă răsuceam repede în pat şi aprindeam lumina, sperând din toată inima să îmi surprind jucăriile într-o mişcare pe care o presimţeam în mod confuz. Fără să ştiu atunci, făceam exact acelaşi lucru pe care milioane de copii îl fac încă de la începutul timpului nostru istoric şi care a fost şi este un element de magie primordială şi nu a putut fi explicat complet de darul dubitativ al lui Prometeu: focul minţii, raţiunea.

Titlul acestei lucrări îl reproduce pe cel al unei vechi tăbliţe babiloniene care se referă la mitul lui Ghilgameş, tăbliţă aflată azi la British Museum. În ea sunt evocate timpurile anterioare potopului în urma căruia a rămas doar Ghilgameş, o sămânţă chinuită a umanităţii care-şi pierduse nemurirea naturală şi care acum, scufundată în marea timpului, trebuia să dobândească conştiinţa nemuririi ca şi când ar fi fost o scoică fermecată aflată pe fundul mării. Iar printre alte lucruri misterioase, această tăbliţă povesteşte că oamenii de dinaintea potopului au fost surprinşi  de o „rebeliune a artefactelor“, de propriile lor opere care au prins viaţă şi s-au răsculat.

În cealaltă parte a lumii, printre ruinele oraşului Chan Chan, care a fost capitala poporului chimu, pe coasta de nord a Perului, în regiunea Trujillo, s-a descoperit acum câţiva ani o friză pe care sunt reprezentate obiecte din care ies mâini şi picioare, dansând şi sărind din locurile lor naturale, obiecte de asemenea realizate de oameni.

POT ARTEFACTELE SĂ AIBĂ VIAŢĂ PROPRIE?

Deşi mentalitatea noastră materialistă, modelată de prejudecăţile secolelor XVIII şi XIX, se revoltă împotriva acestui fapt, putem spune că da. Nu numai că pot, dar vitalizarea lor este inevitabilă din momentul în care au fost gândite, dorite şi realizate de om.

Să recurgem la vechiul exemplu al olarului. Opera sa poate fi stratificată pe trei niveluri:

1. Olarul gândeşte, îşi imaginează urciorul care prinde contur în oglinda intelectului său. El stabileşte volumul, culoarea şi celelalte caracteristici ale creaţiei sale.

2. Olarul îşi procură lutul moale, roata şi celelalte ustensile. Dorinţa sa îl face să reunească aceste elemente şi să înceapă să lucreze. O masă de lut va sta în mâinile sale, luând treptat forme care, deşi nu sunt  definitive, tind spre desăvârşire.

3. Forma este plăsmuită în lut, reproducând ceea ce s-a gândit, visat şi dorit. Culori şi lacuri, precum şi căldura cuptorului vor finisa această adevărată materializare magică. Gândul, ajutat de dorinţă şi, în final, de ceremonia muncii, a săvârşit minunea.

Urciorul nu este, evident, un simplu obiect, un lucru care să se rezume doar la condiţia sa de lucru. Este o creaţie extrasă prin forţa necesităţii din planurile subtile ale gândirii şi plăsmuită într-o materie obedientă şi, în mod natural, amorfă, dar care acum recepţionează şi menţine o formă mentală şi un magnetism dobândit prin propria sa plăsmuire, prin interacţiunea elementelor simple, ca într-o baterie umedă care se usucă odată cu trecerea timpului. Olarul, cu ajutorul mâinilor sau al intermediarilor acestora - diversele unelte sau ustensile - i-a dat scânteia vieţii, care se va menţine până când forma se va deteriora şi va fi distrusă.

Interpretarea filosofică şi ezoterică a acestor lucruri depăşeşte împărţirea infantilă din ultimele secole între fiinţele aşa-numite vii şi cele neînsufleţite. Fizica actuală şi chimia contemporană ies, din fericire, din aceste tipare pozitiviste: prima recunoaşte că toate lucrurile din univers sunt supuse ciclurilor de reproducere şi moarte şi că din acest motiv sunt într-un fel vii, cea de-a doua îşi ajustează poziţia şi nu mai este definită ca o ştiinţă divizată în partea „anorganică” şi în cea organică. Azi, partea organică este numită „chimia carbonului”, deoarece elementul carbon predomină în materialele folosite de arhitectura biologică.

Astfel, într-un fel sau în altul, nimic nu este mort sau lipsit de viaţă.

Totul tinde să supravieţuiască.

Experimente simple ne demonstrează acest lucru.

Dacă lovim cu mâna în masă lângă o insectă, aceasta fuge, păstrându-şi integritatea vitală. Putem spune că este vie. Dar dacă supunem aceeaşi scândură a mesei unei forţe de încovoiere, vom vedea că îi rezistă; este şi acesta un fel de instinct de supravieţuire, deşi pasiv. Astfel încât, între o insectă şi scândura mesei nu există altă diferenţă decât intensitatea şi forma sub care au prins viaţă, scânteia care le leagă, le iluminează şi justifică existenţa materiei şi a energiei, ambele fiind expresii ale aceluiaşi lucru, după cum au definit foarte bine vechii filosofi hinduşi referindu-se la Jiva-Prana.

Dacă omul ar fi mai sensibil ar putea să audă în trosnetul lemnului care se rupe acelaşi strigăt de agonie ca al unui animal care moare. Această lume este tragică, dramatică şi comică în acelaşi timp... Actorii săi ies din scenă de nenumărate ori, îşi asumă diferite roluri şi de nenumărate ori dispar şi părăsesc teatrul lumii, pentru ca apoi să-şi pună alte măşti, apărând din nou sub o altă înfăţişare. Acesta este un proces de purificare de care au nevoie toate sufletele, în orice plan de conştiinţă s-ar afla. Nimic nu este cu adevărat „creat, totul se plăsmuieşte şi ceea ce diferă este forma de plăsmuire, de naştere şi moarte“. Dacă am percepe aceste vechi arcane ne-am putea depăşi în bună măsură propria vanitate.

POT ARTEFACTELE SĂ OBŢINĂ O ÎNCĂRCĂTURĂ VITALĂ EXTRAORDINARĂ?

Da. În afara vitalizării inevitabile la care ne-am referit mai sus, atunci când un artefact se află în contact direct şi zilnic cu fiinţele umane şi chiar cu animalele el obţine o încărcătură vitală „în plus”, se personifică şi uneori primeşte chiar nume drăgăstoase şi tratamente care se cuvin unor fiinţe vii - în limitele a ceea ce prin terminologia curentă se înţelege prin fiinţă vie.

De asemenea, atenţia focalizată asupra sa poate conferi unui artefact, unei statui sau unui obiect oarecare, o capacitate de răspuns faţă de anumiţi stimuli, manifestându-se uneori sub forma unor fenomene parapsihologice. Este cazul imaginilor vechi din orice religie. Devoţiunea credincioşilor, cântecele şi rugăciunile „încarcă” obiectul şi îl fac „miraculos”. Aceasta explică de ce mulţi parohi refuză să schimbe icoanele vechi, roase de carii şi desfigurate, cu altele noi, mai aseptice şi mai estetice.

Vechile religii misterice cunosc şi se folosesc de acest lanţ al fenomenelor. De exemplu, la inaugurarea unui Templu din Egiptul Antic se delimita o porţiune de teren căreia i se asocia o zonă a cerului şi toate componentele, de la fundaţii până la capitelurile coloanelor erau sculptate cu grijă, aşezate şi consacrate în momente astrologice speciale, confecţionate din pietre aduse din anumite locuri, toate acestea în cadrul unui ceremonial al muncii complex şi eficient. Statuile şi panourile mai importante, ca şi obiectele rituale mobile, primeau inserţia directă a unui spirit al naturii pe care ocultiştii de astăzi îl numesc „elemental”, programat să răspundă ceremoniei de evocare şi invocare. Astfel, încărcăturii normale pe care o aduceau credincioşii, i se însumau curenţii cosmici şi telurici, influenţele astrologice şi naturile magnetice ale pietrelor.

Aceste artefacte teologice îi ajutau mult pe sacerdoţii iniţiaţi în mistere. De asemenea, realizau „miracole”, cum ar fi vindecări în masă, vizualizări ale formelor zeilor etc.

Unele dintre aceste statui vechi continuă să fie încărcate, lucru pe care turiştii îl intuiesc atunci când vizitează muzeele sau ruinele templelor şi se simt copleşiţi, păstrând o tăcere respectuoasă. Există şi unii care se tem şi, victime ale temerilor şi obsesiilor proprii, atribuie după aceea efectele negative unor presupuse blesteme, care în orice caz nu au fost niciodată mai mult decât nişte avertismente, aşa cum se pun astăzi pe cutiile de protecţie ale cablurilor electrice.

Odată cu trecerea timpului, statuile se dezactivează şi păstrează numai elemente naturale cu proprietăţi normale.

EXISTĂ POSIBILITATEA UNEI REBELIUNI A ARTEFACTELOR?

Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie să extindem conceptul de artefact, incluzând toate operele umane şi, de asemenea, consecinţele folosirii acestor opere.

Printre aceste consecinţe intră exemplele dezastruoase, precum contaminarea fizică şi psihică pe care o suferim.

Folosirea greşită a artefactelor, adorarea, supraevaluarea lor şi deformările sociale pe care acestea le implică, precum şi adevăratele aberaţii generate în planul psihologic, reprezintă ceea ce se va cristaliza într-o rebeliune a lor: în loc să îl servească pe om, se vor întoarce împotriva lui şi nu i se vor mai supune.

Acesta este în practică pericolul pe care îl vedem la această formă de civilizaţie care i-a adus pe copii la folosirea calculatorului chiar şi pentru a aduna doi şi cu doi; care înlocuieşte aventura vieţii cu observarea ficţiunilor prezentate pe omniprezentele ecrane ale televizorului; care, atunci când se alege un apartament sau o casă, dă prioritate locului în care va fi aşezat mecanismul de deschis cutii de conserve în faţa celui în care ar putea fi pus un tablou sau o statuie; care se prosteşte ascultând curentul muzical „la modă” fără a face nici măcar un minim efort pentru a alege muzica pe care într-adevăr ar vrea să o asculte.

Tema veche şi terorizantă a rebeliunii artefactelor se află în legătură directă nu cu o formă de magie neagră produsă în vreun colţ necunoscut din cer, ci cu pierderea libertăţii interioare a omului, cu fanatismele, ignoranţa, teroarea atavică, slăbiciunea şi viciile.

O omenire consumatoare de droguri care mângâie cu mâinile sale umede un artefact oarecare, îi dă numai o viaţă nenaturală, provocând tocmai prin propria lipsă de voinţă manifestarea coşmarurilor sale rătăcitoare şi întoarcerea maşinii împotriva sa. Ceea ce am putea numi „ghinion” începe astfel să planeze asupra relaţiilor cu artefactele şi mai ales face din om victima distrugerilor produse de artefacte. Voinţa sa, anulată şi sclavagizată de o falsă dorinţă de confort, îl transformă în sclavul a ceea ce ar trebui de fapt să-i fie supus, şi nu îndrăzneşte să-şi schimbe obişnuinţele şi nici să se rupă de modă şi de obiceiuri, care la rândul lor sunt deformări ale timpurilor vechi.

Pentru a depăşi toate acestea şi orice altă rebeliune a artefactelor, trebuie ca omul, înainte de toate, să se domine pe sine însuşi cu o voinţă trează şi o formă de viaţă sănătoasă, îndepărtându-se de vicii, de maşinaţii politice, de rasisme de orice fel, de cultul urâtului, al burlescului şi al violenţelor barbare care azi desfigurează străzile oraşelor noastre.

Suma fiinţelor umane fără finalitate şi fără destin generează de asemenea naţiuni fără finalitate şi destin. Pe măsură ce voinţa unei noi ordini individuale şi colective va deveni imperioasă, pericolul rebeliunii artefactelor se va micşora până la dispariţie.

Fie ca oamenii şi zeii destinului să vrea ca această zi să nu fie departe!

Jorge Angel Livraga

„Diferența dintre un trunchi care plutește și o barcă făcută din același lemn este că aceasta din urmă are vâsle și poate înainta contra curentului” - Dr. N. Sri Ram

Am ascultat aceste cuvinte rostite chiar de Sri Ram în deja îndepărtata mea tinerețe. Fraza nu făcea parte din nici unul dintre discursurile sale și nu știu dacă a inclus-o în vreo carte. A apărut spontan într-o conversație.

Am meditat mult asupra ei și, când a sosit ceasul plăsmuirii celor mai înalte Idealuri într-o Școală de Filosofie în manieră clasică, parabola cu trunchiul de copac și barca și-a pus amprenta asupra tuturor gândurilor, sentimentelor și acțiunilor.

În general, bărbații și femeile sunt asemenea trunchiurilor de copac aruncate în râul vieții și, la început intacte și uscate, mai târziu lovite și ude, plutesc în derivă în sensul curentului sau al ramificațiilor acestuia inițiate de puternicii Lumii... Înaintează astfel... lovindu-se cu violențe inutile, corupți și necinstiți, fără o direcție sigură sau un port fix, până când se desfac în așchii și se scufundă în acest râu care curge necontenit, fără să știm de unde vine și încotro merge.

Biete trunchiuri de copac rupte, tăiate, târâte dintr-o parte în alta și abia reușind, prin greutatea lor, să opună rezistență curentului. Mulțimea întunecată alunecă gemând în mersul său neobosit, dar... atât de obositor! Ziua, soarele dezvăluie putreziciunea scoarțelor, iar noaptea tumultul umbrelor curge mereu orizontal, și doar în mod excepțional câte un trunchi se ridică spre stelele îndepărtate. Fluviul trunchiurilor de copac!

Sunt din ce în ce mai multe și se lovesc unele pe altele, se chinuie, se rup în bucăți... fluviul trunchiurilor de copac!... Cât de mult am meditat asupra lui!

Dar an după an am învățat tehnicile aproape uitate de dăltuire și cioplire a lemnului... acel lemn din care suntem făcuți toți. Lovituri rapide de secure la suprafață și cărbune încins în adâncime, reluate continuu. Experiența, deși se inspiră de la Marii Maeștri ai Omenirii, este întotdeauna dureroasă și are o durată infinită... Trebuie să se taie în profunzime, acolo unde egoismele și lașitatea își împletesc firele încâlcite, iar iluzia te face să crezi că tu ești trunchiul și că te rupi în bucăți pe tine însuți. Dar lucrătorul perseverent, impulsionat de voința care se ridică deasupra tuturor lamentațiilor materiei intrate în putrefacție, își continuă munca.

Încetul cu încetul, lemnul cândva necioplit se transformă într-o ambarcațiune. Se conturează prora ascuțită și pupa rotundă. Rana de odinioară, cavitatea, este acum un receptacul șlefuit pentru Sufletul călător.

Din resturi s-au făcut vâslele flexibile care, după cum sunt mânuite, vor da un impuls și în același timp vor sluji ca timonă. Și, cu răbdare, se vor șlefui marginile grosolane până când se vor transforma în borduri ușoare și solide.

Și... astfel am făcut barca!

Mulțimea de trunchiuri de copac o privește cu un amestec de uimire și repulsie. Și pare găunoasă, fragilă, inutilă, caraghioasă, periculoasă, demnă de dispreț. Doar nu e un trunchi de copac...E o barcă! Și ca și cum aceasta nu ar fi destul, vâslește împotriva curentului. Acest lucru e de neiertat! Să nu fie la modă, să nu-și schimbe culoarea după noroiul care vine? Să aibă propria sa culoare și să vâslească deasupra noroiului, abia atingându-l?... E de neconceput! Și echipajul ei, cu membri atât de stranii!

Acești membri spun că nu suntem toți egali căci, dacă am fi, am putea greși împreună fără speranța de a ne ajuta unii pe alții, că egalitatea nu există în Natură și nici nu e posibilă sau de dorit. Că deosebirile sănătoase înfrumusețează întregul și îl smulg din plictiseală și din spiritul de teamă. Spun, de asemenea, că diferitele religii sunt adaptări în spațiu și în timp ale aceluiași Mesaj și că, de aceea, nu există vreuna mai bună și nici mai rea decât alta deoarece, cu excepția acestui scurt mesaj, totul e contribuția oamenilor, cu ignoranța și dorințele lor... Și că aceștia s-au copiat unii pe alții de-a lungul miilor de ani.

Afirmă că nu cred în Dumnezeu, ci știu că El Există și că acest lucru e evident. E suficient ca omul să cunoască drumul și să pornească pe el pentru a-l descoperi. Că Sufletul e nemuritor și necorupt și că nu trebuie confundat cu veșmintele și măștile pe care le adoptă periodic. Că, dacă există iertare, aceasta e dincolo de răscumpărare după legea acțiunii și reacțiunii și că acestea sunt legi mecanice ale Naturii: că acela care seamănă grâu va culege totdeauna, mai devreme sau mai târziu, grâu, iar cel care a semănat spini va obține doar spini.

Miracolul nu există ca atare, există doar niveluri ale cunoașterii. Ceea ce ține de fenomen e secundar; sacerdotul babilonian care îi orbea pe cei din jur cu micile sale fulgere artificiale ce îi treceau dintr-o mână în alta, ar fi azi un simplu electronist. Și Sfântul Patriciu – un chimist care știe ce se întâmplă când se toarnă apă peste fosfor alb sau var nestins.

Un membru al echipajului bărcii nu are nevoie de baghete magice. El caută și găsește treptat adevărul. Depune tot efortul în vâslit și distinge lucruri pe care ceilalți nu le văd, deoarece vâslește împotriva curentului. Urcă pe firul apei până la izvoarele sale pure și necontaminate. Sufletul său e plin de entuziasm și îi plac râsul și lucrurile frumoase.

Îl supără zgomotele cacofonice și îi plac frumoasele melodii ale lui Strauss, catedralele de lumini și umbre ale lui Wagner și sonatele lui Mozart. Nu se preface că vede o perspectivă în spatele amestecului de ochi, nasuri și cozi ale pictorilor moderni și preferă să meargă prin zăpadă cu Goya, să privească cerurile gri ale lui Velasquez, să surprindă lacrimile cristaline dintr-un tablou de El Greco sau să se piardă pe căile fantastice ale picturilor murale din Pompei.

Nu crede că drogurile ar fi un lucru bun, ci unul rău, pentru că cei care abuzează de ele se transformă în bestii degenerate care fură și ucid pentru a le obține.

El crede în ordinea armonioasă și vitală care depășește mecanismul orb al programelor deja făcute de alții. Crede în libertate în măsura în care există oameni capabili s-o aprecieze și s-o respecte pe a celorlalți. Crede în voință, în bunătate și dreptate și consideră că o lume fără aceste virtuți e asemenea unui bulgăre de lut căruia trebuie să i se dea forme armonioase, învingând orice rezistență a materiei brute. Crede într-o lume nouă și mai bună, dar pentru ca aceasta să apară la orizont, este nevoie de vâslași noi și mai buni. Cei care se abandonează râului vieții, în mijlocul slăbiciunilor și lamentațiilor, sunt târâți inexorabil spre distrugerea fizică, psihică și mentală.

Crede într-o știință care să servească omului, vieții în general și, mai presus de toate, Planetei în sens global deoarece este casa noastră cosmică, iar noi o dezechilibrăm și o aducem pe marginea prăpastiei. Crede că structurile vechi și inutile trebuie să lase locul, în spiritul reînnoirii naturale a vieții, altora tinere și puternice, fără complexe și limitări care îl înjosesc pe cel lucid. Și... mai presus de toate... membrii echipajului cred în ei înșiși și în barca pe care au construit-o.

Când trec vâslind pe râul vieții, mulți oameni cu inima tânără și mintea lucidă încep să muncească și să transforme trunchiurile de copaci în nave, pentru a cunoaște minunata aventură spirituală împotriva curentului.

Jorge Angel Livraga

Pentru început vom clarifica adevăratul sens etimologic și ideologic al cuvântului „Curtoazie”. Provine din vechea semnificație a cuvântului „Curte”, un loc în care se reuneau să discute și să decidă filosofii, artiștii, literații, politicienii, economiștii, magistrații, medicii și, în general, toți profesioniștii și persoanele distinse dintr-un Stat sau Regat, sau, așa cum s-ar exprima Platon, o întrunire a acelora care, datorită talentelor, cunoașterii și abilităților lor, prestau un serviciu public în societate, pe posturi de răspundere în Stat. Termenul de „stat” s-a transformat în latinescul „Res publica” (lucru public) de unde provine cuvântul „Republica”.

În toate Culturile și Civilizațiile vechi pe care le cunoaștem, chiar și parțial, a existat o formă de politețe în relațiile dintre persoane. În așa-numitul Ev Mediu din Occident, relațiile de „curtoazie” se configurau în cercuri mai închise de comunicare între Doamne și Cavaleri, iar la cei din urmă începea de la formarea Pajilor până la momentul culminant al învestirii în calitate de Cavaler.

Din nefericire, cu trecerea timpului, multe dintre aceste tradiții sănătoase și utile au ieșit din uz și chiar au degenerat în obiceiuri false și mincinoase. Această ultimă imagine a ajuns până la noi, la nivel de comunicare în masă. În ziua de azi, generațiile de vârstă mijlocie, care au suferit deformările de după război, percep curtoazia ca pe un sinonim pentru falsitate și lipsă de autenticitate.

Noi, filosofii, dorim să răscumpărăm și să regenerăm formele de politețe cu scopul de a ne îndepărta de animalitatea care duce la imbecilizare și de lehamitea nivelului pur instinctual.

Curtoazia este totodată o formă de generozitate și de dragoste. O recunoaștere a fraternității universale mai presus de orice diferențe de clasă, etnie, sex, naționalitate, statut social și economic. Este o manieră modestă, dar agreabilă de aplicare a Primului nostru principiu:

„Reunirea bărbaților și femeilor de toate credințele, rasele și condițiile sociale în jurul unui ideal al fraternității universale”.

La fel ca odinioară și azi, când facem un cadou, oricât de modest ar fi, îl împachetăm de obicei în hârtie specială și cu o panglică colorată, astfel încât, înainte ca destinatarul să ajungă la obiectul în sine, să aibă senzația că ne-am gândit cu drag la el și că ne preocupă ideea de a-i exprima sentimentele noastre afectuoase și cele mai bune urări. Cu alte cuvinte, fiecare cuvânt sau acțiune trebuie să fie cu grijă înfășurate în capacitatea noastră de a da și a iubi.

Nu suntem mai puțin bărbați sau mai puțin femei dacă ne depășim caracterul rustic. Dimpotrivă, un cavaler sau o doamnă sunt mai eficienți și mai plăcuți dacă pun în tot ce fac un pic de frumusețe, dragoste și curtoazie. Să ne salutăm cu o atingere a mâinilor, cu o îmbrățișare sau un sărut, în funcție de circumstanță sau de actori, iar prin „actori” să înțelegem ceea ce interpreta însuși Împăratul August: participanți activi și eficienți ai vieții... cei care fac ceva. Adevăratul „Actor”, potrivit teatrului misteric din antichitate, este cineva care reprezintă lucrurile; cel care le prezintă din nou, dar de data aceasta, cu o încărcătură a interpretării umane care le îmbunătățește, le înfrumusețează și înnobilează astfel încât toți să aibă parte de ele, într-un fel sau altul.

Trebuie să ne străduim să lăsăm în urmă orice gest de furie sau de amărăciune, de ură sau de ranchiună. Această atitudine, cu toate că începe prin a fi exterioară, dacă se menține cu putere și perseverență, ajunge să pătrundă foarte adânc așa cum i se întâmplă unui clovn care, de la atâtea zâmbete și râsete stârnite altora sfârșește prin a se molipsi el însuși de bucuria sa și a găsi consolare pentru nenorocirile vieții.

Nenumărate „ideologii” politice și religioase au provocat genocide și au făcut multă lume să plângă. Noi să oferim opusul; să dăm bucuria, pacea, concordia, prosperitatea. Un filosof trist din cauza unor circumstanțe banale nu este un adevărat filosof și cu atât mai puțin dacă o arată și merge de la un amic la altul plângându-și de milă, dând semne de slăbiciune, neputință spirituală și debilitate vampirizantă.

Să ne obișnuim să dăm, înainte de a cere.

Să evităm să îi judecăm pe alții în lumina opacă a discernământului nostru încă în curs de formare și distorsionat de pasiunile noastre. Să fim puternici și verticali.

În lume există deja prea mulți cerșetori... Să nu fim și noi unii dintre ei.

Și nu mă refer doar la planul economic, ci la cel global. Să dăm cu mâini pline! Energia noastră, bunătatea și bunăvoința noastră pentru toți. Să muncim mult. Să studiem, să ne gândim la și să ne rugăm pentru ceea ce este necesar... dar mai presus de toate lucrurile, să rupem mulajele egocentrismului nostru, cu modestia inimii, nu a trupului și a zdrențelor. Să fim amabili... Să facem realmente și în fiecare zi o lume nouă și mai bună... și să trăim în ea.