„Antropocen” este termenul care definește epoca post-industrială, în care activitatea umană a alterat ireversibil planeta și mediul său. Ascensiunea Antropocenului aduce provocări în toate domeniile vieții, ducând la pierderea speciilor și la o criză existențială iminentă pentru umanitate. Pentru artiști, mai puțin implicați tangibil în soluții comparativ cu alte științe, a fost, poate, dificil să confrunte magnitudinea vremurilor noastre cu o claritate și persuasiune adecvate.
Arta de astăzi este adesea analizată sau înțeleasă prin capacitatea sa de a expune sau contracara diverse etichete și clasificări ale vieții umane, psihologice sau materiale – prin funcție, utilitate, formă și valoare, reflectând o tendință către materialism, specifică vremurilor noastre și Antropocenului. Cunoașterea materială a funcției, utilității și formei este, fără îndoială, utilă și importantă în crearea operelor de artă, însă aceasta poate conduce și către perspective înguste și liniare, permițând, în cel mai rău caz, diviziuni arbitrare, prejudecăți și obiectificare. Cu siguranță, o evaluare tristă care ar putea fi aplicată maselor de artă vizuală „produse” în epoca noastră și în trecutul istoric recent.
Totuși, putem spune și că arta are de-a face cu exprimarea unui mod transcendent de „a cunoaște”, care inspiră și anunță dezvoltări în gândire și sentiment înainte ca alte metode să fie capabile să abordeze detaliile. Johann Wolfgang von Goethe spunea că „Arta este un mediator al indicibilului” și, în acest sens, are potențialul de a dezvălui noi posibilități și de a deschide înțelegeri pe care metodele altor discipline pur și simplu nu le pot atinge.
Academica și autoarea Susan Ballard a explorat o abordare denumită „Estetica Planetară”, care presupune că artiștii privesc diferit relațiile dintre toate formele de viață; gândind, simțind și creând opere de artă dintr-o perspectivă „centrată pe planetă” și la o „scară planetară” (Ballard, 2017). Într-o direcție similară, Donna Haraway, profesoară în Istoria Conștiinței și Studii Feministe, a evidențiat „faptul că toate ființele pământene sunt înrudite în cel mai profund sens” (Haraway, citată în Ballard, 2017). Estetica planetară se bazează pe ideea relațiilor multi-specii și pe o abordare mai puțin dogmatică a întâlnirilor umane cu natura și cosmosul, cu scopul de a permite apariția unor noi posibilități estetice și culturale (Ballard, 2017).
Ballard face referire la opera artistei americane Diana Thater, care răspunde unui studiu științific ce demonstrează cum gândacii de balegă folosesc Calea Lactee pentru orientare și navigație spațială. Lucrarea artistei transcende datele științifice și invită privitorul să perceapă și să relaționeze cu experiența trăită și esența gândacilor, în loc să exploreze doar forma, mișcarea sau obiceiurile acestora.
Mișcarea gândacilor de balegă, explorată de Thater, poate atinge vag o înțelegere egipteană antică, unde scarabeul simboliza eforturile umane de a se transforma într-o stare de armonie cu cerurile celeste, simbolizând efortul necesar pentru a dobândi înțelepciune și a trăi cu înțelepciune. În timp ce o înțelegere interconectată a umanității și naturii a existat întotdeauna în tradițiile spirituale și de înțelepciune ale umanității, trebuie să ajungem în mod continuu la aceleași profunde înțelegeri din nou și din nou, pentru ca experiența înțelepciunii să rămână vie. Spre deosebire de a fi redusă la o altă etichetă, descriere sau clasificare, încapsulată în mormântul unui manual.
Poate că „estetica planetară” poate oferi un canal nou prin care arta să exprime experiența profundă a „unității”, care a fost întotdeauna o sursă pentru coeziunea socială și estetică, ajutând la făurirea unei culturi viitoare, hotărâtă în conexiunea sa cu ceilalți, cu Pământul, cu toate formele sale de viață și dincolo de acestea…
